Îţi dai seama că sunt căsătoriţi, că ţipă la acelaşi copil

Comunicarea eficientă

„Niciodată nu mă asculţi”

Este o nemulţumire auzită atât din partea copiilor, cât şi din partea părinţilor.

E uneori ironic să observi cum unii adulţi îşi tratează prietenii mai blând decât pe proprii copii. Dacă un copil îşi vărsă băutura, putem auzi „Ce se întâmplă cu tine? Nu poţi fi mai atent? Treci imediat şi curăţa mizeria!" în schimb, dacă un prieten de-al aceluiaşi părinte varsă băutura, ne putem aştepta să auzim: „Oh, dar nu e nimic! Se curăţă într-un moment. " (Jaffe M., 1991).

"Îţi dai seama că sunt căsătoriţi, că ţipă la acelaşi copil.” (Din perlele copiilor)

O comunicare autentică le permite copiilor şi părinţilor să îşi dezvolte încrederea, sentimentele de stimă personală şi bune relaţii cu cei din jur.

Ţine minte:

-        Învaţă-l pe cel mic să te asculte, să fie atent la ceea ce îi spui: Îl poţi atinge pe umăr, îi poţi pronunţa numele

-        Vorbeşte încet, astfel încât cel mic să fie nevoit să te asculte.

-        Apleacă-te la nivelul copilului, pentru a-l putea privi în ochi. Astfel vei ştii dacă a înţeles ce îi spui sau nu

-        Învaţă şi TU să asculţi şi să comunici în familie. Implică familia în discuţii despre lucruri cotidiene, şcoală, emisiuni TV, cumpărături. Astfel, vei putea discuta cu copilul şi despre subiecte mai importante precum prietenii lui.

-        Respectă-l pe cel mic şi arată-i că sunteţi prieteni. Dacă le vorbim copiilor ca şi cum ar fi prietenii noştri, e mai probabil să ne considere confidenţii lor

-        Observă lucrurile bune făcute de copii. Chiar dacă lucrurile mărunte pot fi uşor trecute cu vederea, nu uita să îi lauzi pe cei mici pentru faptele lor.

-        Încurajează-i pe ce mici să spună mai multe lucruri, folosind expresii de genul: „Înţeleg”, „Spune-mi mai multe”, „Serios?”, „Chiar?”, „Repetă, te rog, vreau să fiu sigură că am înţeles”. Copiii au intodeauna nevoie să se simtă iubiţi. Nu ezita să îi spui „Te iubesc”. Un astfel de bileţel lăsat dimineaţa pe birou, poate deveni un suvenir care îl va face să se simtă în siguranţă.

-        Fii atent atunci când cel mic îţi vorbeşte. Nu citi, nu te uita la televizor, nu adormi şi nu te ocupa cu alte lucruri în acest timp.

 

Interactiunea prin joc cu bebelusul

 Copilul învaţă prin imitare, explorare şi experienţe, jocul permite practicarea acestora într-o modalitate naturală, menţinând curiozitatea copilului şi dorinţa acestuia de cunoaştere

Copilul mic învaţă prin reluări şi repetări ale unei activităţi, a operaţiilor activităţilor până când acestea se perfecţionează şi se rafinează.

Creşterea şi dezvoltarea copilului are loc într-un ritm alert, schimbările survenind de la o zi la alta. Dezvoltarea şi învăţarea copilului reprezintă un proces continuu care se bazează pe experienetele şi cunostintele anterioare ale copilului.

Dezvoltarea fizică, senzorială, emoţională, cognitivă şi a limbajului şi comunicării evoluează integrat încât fiecare domeniu contribuie la dezvoltarea celorlalte. Orice interacţiune cu adultul sau cu mediul este un act de învăţare.

Toţi copii parcurg aceleaşi stadii de dezvoltare, ritmul este diferit de la un copil la altul.

Siguranţa şi confortul emoţional este fundalul pe care se organizează achiziţiile copilului indiferent de ritmul sau de dezvoltare.

Predictibilitatea programului are un rol esenţial în organizarea mentală a copilului, în crearea sentimentului de siguranţă şi securitate şi în aderarea lui la ordine şi reguli.

Copilăria este definita că etapa în care Jocul şi Joacă este principala activitate a copilului.

Chiar şi simpla urmărire atentă a mâinii sau a picioarelor este o formă de joc pentru cel mic.

Jocul, în dezvoltarea timpurie a celui mic are rol: adaptativ la mediul înconjurător, de socializare, prin interiorizarea regulilor şi acceptarea acestora, de relaţionare, prin stabilirea de relaţii cu alţi copii/adulţi,  de dezvoltare a necesităţii de autodezvoltare: copilul intrând în competitie cu sine. De asemenea, este tonic general, contribuind la starea de bine si motivator, prin joc anumite lucruri neplăcute pot deveni plăcute.

Prin joc, părinţii îşi pot întări relaţia de afectivitate cu cel mic. De asemenea, se dezvolta abilităţile de comunicare a celui mic dar şi a părintelui pentru a înţelege mai bine nevoile copilului.

Prin joc anumite sarcini sau activităţi neagreate de cel mic pot deveni plăcute.

“Copilul meu este prea mic să se joace!”

Această idee este complet eronată. Se pot iniţia jocuri cu cei mici încă de la naştere. Aceste jocuri au forma unor stimulări: sunete, mângâieri, zgaltairea unor jucării, fredonarea unor cântecele, etc.

În primele luni de viaţă copilul percepe lumea înconjurătoare prin simţuri, de aceea activităţile de stimulare senzoriale sunt foarte potrivite. Dezvoltarea simţurilor copilului, stimulează dezvoltarea intelectuală.

 

Idei de jocuri:

- 0-4 luni. Copilul se joacă cu mâinile, picioarele, este interesat de obiecte sunătoare, muzicale, şi care produc lumini ca rezultat al manipulării adultului. Copilul descoperă texturi, culori şi forme diferite. Este importanta comunicarea cu cel mic copilului fiecare etapă a ceea ce urmează pentru a-l obişnui cu activităţile şi a-i creea o rutină. Emiterea de vocale prelungite. Imitarea sunetelor emise de copil. În acest fel el va fi încurajat să le reproducă. Masaj. Rostogolire blândă. Aşezarea copilului pe o pătură speciala pentru joacă: din diverse materiale, cu diferite aplicaţii de diverse culori.

- 4-6 luni. Copiulul începe să perceapă culorile, fiind interesat de obiectele viu colorate. Dezvoltandu-i-se capacitatea de coordonare, copilul se va putea agăţa de diferite obiecte sau va putea apuca jucării.         Jucăriile sunătoare sunt indicate pentru această vârstă, în special cele pe care cei mici le pot apuca, dezvoltându-se astfel abilitatea copilului de a apuca lucruri folosind palma. Activităţi preferate de cel mic: apucatul, aruncatul, mânuirea, gustarea, muscarea obiectelor. Obiecte indicate: Obiecte atârnate deasupra pătuţului sau agăţate de pătuţ.

- 6-12 luni. Copilul sta în şezut şi se deplasează, explorarea fiind mult mai la indemana. Astfel, copilul nu mai este condiţionat de apropierea faţă de jucării, căci se va putea deplasa spre ele. În această perioadă se exersează capacitatea de concentrare. Obiecte indicate: cuburi, jucării montabile, elemente de constructie. Este important momentul când ne jucam cu copilul, deaorece suprastimularea acestuia îl poate transforma în copil agresiv. De asemenea, este necesară stimularea copilului să descopere mediul, prin oferirea acestuia de jucării lăsate la indemnana. Excesul de jucării sau efectuarea mai multor activităţi în acelaşi timp va încuraja dezvoltarea de probleme de concentare şi atenţie sustinuta a celui mic.

 

 

 

 

 

 

Jocul la varsta anteprescolara

 

      Începând cu vârsta de 1 an, se trece treptat de la jocuri de mânuire a obiectelor la jocuri simbolice, ceea ce înseamnă că antepreşcolarul are abilitatea de a înlocui un obiect care nu este prezent, cu un simbol care poate fi reprezentat de cuvinte, obiecte, imagini mintale sau acţiuni (ex: o bucată de lemn poate deveni un telefon mobil, o maşină sau un animal etc.).

       Principalele tipuri de jocuri, specifice vârstei antepreşcolare sunt:

         Între 12-18 luni, copilul este atras de jucării pe rotile (care pot fi împinse şi trase), diferite animale din pluş, mingii (cu diametrul mai mare de 10 cm), căluţ – balansoar, cuburi mari de lemn sau plastic, Lego de dimensiuni mari, jucării polifonice, jucării pentru baie (răţuşte, peşti sau hipopotami din plastic, recipiente care pot fi umplute cu apă) etc.;

      Între 18 luni-2 ani, copilul preferă jucării ce se pot transporta dintr-un loc în altul (jucării pe rotile), jucării muzicale, cuburi de lemn sau plastic, cutie mare cu nisip/apă, forme pentru nisip, lopăţică, găletuşă, păpuşi şi cărucioare pentru ele, animale de pluş, măsuţă şi scăunel, instrumente muzicale, cărticele de carton, căsuţă de joacă, maşinuţe mari pe care le poate manipula uşor, jucării ce pot fi sortate, popice de plastic, jucării care se introduc una în alta (incastre) etc.;

     Între 2 ani - 2 ani şi jumătate, apar preferinţe în funcţie de sex (astfel băieţii manifestă interes faţă de maşinuţe, iar fetele faţă de păpuşi). Se recomandă părinţilor să lase copilului libertatea de a alege, la magazin, jucăria pe care şi-o doreşte (în sensul în care aceştia nu trebuie să îngrădească deschiderea unui copil faţă de jucăriile specifice sexului opus). Adeseori, una din jucării este investită cu statutul de cel mai bun prieten. De asemenea, la această vârstă copiii adoră să sară, să se caţere şi să arunce, deci au nevoie de jucării care să le permită să facă toate acestea.

      Alte jucării recomandate în afară de cele amintite mai sunt: echipament de joacă pentru grădină (leagăn, un topogan micuţ, loc de căţărat), cuburi imprimate cu numere şi litere, puzzle mic cu animale sau personaje din desene animate, păpuşi ce pot fi schimbate de haine, hrănite, îmbăiate, păpuşi ce pot fi manipulate cu mâinile şi degetele (teatru de păpuşi), jucării care imită aspiratorul, căruciorul de cumpărături, telefonul; aeroport, autostradă, fermă cu animale, trenuleţ pe şine - toate în miniatură, creioane de colorate, carioci, cretă colorată (toate non-toxice) cărţi de colorat etc.;

     Între 2 ani şi jumătate - 3 ani, sunt pe rol jocurile de imitaţie a adultului (cum vorbeşte acesta la telefon, cum şofează etc), dar şi tricicleta, cărţile de poveşti etc. La acestă vârstă copii au deja o bună coordonare a mâinilor şi degetelor şi preferă să taie, lipească, să deseneze, să facă teatru de păpuşi sau un puzzle simplu;

     La 3 ani sunt caracteristice jocurile cu subiect care stimulează imaginaţia (fetiţa face pe medicul, băiatul pe soldatul). Joaca “de-a mama şi de-a tata” este foarte populară. De asemenea, jocurile inspirate din realitatea cotidiană, cum ar fi: “de-a doctorul/asistenta”, precum şi roluri de ficţiune, cum ar fi cele inspirate din cărţi sau din filme, ca de exemplu: “de-a vrăjitoarea”, “Omul Păianjen” etc. Cărţile îl interesează tot mai mult; priveşte imaginile şi inventează tot felul de întâmplări. Dar mai presus de toate îi place să i se povestească.

      Cât priveşte partenerul de joc, adultul ocupă rolul primordial (mama promovează, mai ales jocuri verbale şi de inteligenţă, iar tata preferă jocurile fizice). Până la 3 ani, copilul nu ştie să se joace cu alţi copii şi nu este vorba de egocentrism ci, în primul rând, de carenţele unor trăsături pe care le reclamă jocul, privind distributivitatea atenţiei, capacitatea de cooperare etc. În consecinţă, până la această vârstă, chiar dacă sunt plasaţi împreună, copiii respectivi se spionează reciproc, eventual îşi surâd, dar fiecare acţionează pe cont propriu.

      Până la vârsta de 3 ani, nu trebuie să i se pretindă copilului să fie ordonat când se joacă. Şi cu toate acestea singurul lucru pe care îl poate pretinde adultul este să fie ajutat la strânsul jucăriilor.

Rolul familie in educarea copilului

 

     

Părinţii au rolul fundamental de a fi responsabili de formarea şi dezvoltarea copilului, prin comportamentele parentale, sistem de valori, conduite şi roluri pe care copilul le observa zilnic şi pe care le imita cu uşurinţă. “Factorii de mediu familial reprezintă determinanţi ai comportamentului şi personalităţii” (Gr. Nicole, 2008, p.78)

      Familia îndeplineşte un rol important în dezvoltarea personalităţii copilului, prin modul în care încearcă să îl educe şi să îl formeze. Astfel, influenţele familiei determină stima de sine, ajută la conturarea unei imagini de sine a copilului, la dezvoltarea de aptudini, la interiorizarea de valori şi modele comportamentale.

      Un rol deosebit de important al familiei se referă la atmosfera familială în care copilul se dezvoltă. Cei mici învaţă mai degrabă din comportamentele observate zi de zi de la părinţi, decât din vorbele pe care aceştia le spun. De asemenea, copilul va extinde imaginea sistemului familial din care face parte şi asupra mediului social în care se va dezvolta. Astfel, copilul poate creşte cu imaginea unui mediu social instabil, ce îl va determina să fie nesigur pe sine şi să aibă dificultăţi de relaţionare.

      În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson).

      Răspunsurile părinţilor la nevoile copiilor determină un ataşament sigur, în timp ce lipsa răspunsurilor la nevoile copilului determină un ataşament nesigur.

      Părintele este un model pentru comportamentul copilului şi pentru trăsăturile de personalitate şi de caracter. Acest lucru este posibil datorită procesului de identificare al copilului prin adoptarea caracteristicilor, convingerilor, atitudinilor şi comportamentelor. Identificarea se produce ca şi consecinţă a observării şi imitării modelelor familiale. Pentru formarea unor însuşiri caracteriale pozitive nu sunt suficiente intenţiile părinţilor, ci acţiunile pozitive ce servesc ca şi modele pentru copii.

      Părinţii influenţează achiziţia aptitudinilor sociale prin modul de relaţionare în cadrul familiei, climatul afectiv şi socio-cultural. Modul prin care părinţii participă la viaţa societăţii, se implică în colectivitate, comunică, îşi asumă roluri şi funcţii, facilitează integrarea socială a copilului. Un mediu în care copilul este acceptat, primeşte afecţiune şi înţelegere va încuraja disponibilitatea copilului de a se implica în viaţa socială şi de a face faţă provocărilor întâlnite în acest demers.

      Stilul parental adoptat de părinte determină comportamentul prosocial al copilului.

      Delincvenţa juvenilă apare în familiile cu un nivel scăzut al coeziunii familiale ca o “ultimă tentativă a adolescentului de a-i apropia pe membrii în jurul unei cauze comune sau în ajutorul celui aflat în impas” (Monique V.G. Morval şi G. Biron, 1993, p 102).

      Anumite condiţii socio-familiale şi probleme precum agresiunea psihologică a părinţilor asupra copiilor, conduc la răspunsuri dezadaptative ale copiiilor, la evoluţia lor pe o traiectorie deviantă.

      Factorii traumatizanţi responsabili de adoptarea unui comportament deviant pot fi împărţiţi în patru categorii:

1. Tipul hipoprotector: lipsa de afecţiune, îngrijire, supraveghere;
2. Tipul hiperprotector: absolvirea copilului de responsabilitatea propriilor fapte;
3. Tipul inconsecvent: duce la formarea unui comportament influenţabil;
4. Tipul hiperautoritar: subminează încrederea în sine.

      De asemnenea, stilul de viaţă al părinţilor, ce influenţează dezvoltarea copilului în perioada intrauterină poate provoca tulburări copiilor, ducând la comportament dezadaptativ (sindrom alcoolic fetal, stres, fumat, mediu haotic de viaţă).

      Stilul educativ al familiei influenţează dezvoltarea inteligenţei copilului, vârsta critică pentru dezvoltarea intelectuală a celui mic se situează înaintea împlinirii vârstei de 4 ani, având apogeul în perioada cuprinsă între patru şi opt luni.

      În perspectiva lui Jean Piaget, dezvoltarea cognitivă a copilului este favorizată de un mediu ce conţine stimuli care perturbă sistemul cognitiv existent, dar şi de regularităţi ce reechilibrează sistemul perturbat.

      Dezvoltarea cognitivă a copilului este influenţată de nivelul de coeziune al familiei, în special în ceea ce priveşte acordul/dezacordul referitor la recompense şi sancţiuni.

      Elisabeta Stănciulescu susţine că familiile structurate care oferă posibilitatea copiilor de a-şi dezvolta individualitatea într-un cadru normal, oferă condiţii pentru dezvoltarea cognitivă propice.

      De asemnea, performanţa scolară este asociată cu afecţiunea şi sutinerea parentală, dar şi cu controlul şi exigenţa în ceea ce priveşte reuşita şcolară.

Invatare Timpurie

     

 

Învăţarea timpurie se realizează susţinută şi acompaniată de adult. Acesta îl ghidează în procesul cunoaşterii şi îi denumeşte semnificaţia celor învăţate. Copilul obţine, astfel, cheile prin care îşi organizează şi structurează coerenta propriei persoane, în raport cu lumea în care trăieşte.

      Jocul are un rol fundamental în dezvoltarea copilului deoarece: îi satisface nevoia de cunoaştere prin explorare şi manipulare; incurajeaza mişcarea stimulând organele de simţ; oferă prilejul de a imita; ajuta la exprimarea emoţiilor şi controlarea acestora; ajuta la concentrarea atenţiei.

      Copilul învaţă prin imitare, explorare şi experienţe, jocul permite practicarea acestora într-o modalitate naturală, menţinând curiozitatea copilului şi dorinţa acestuia de cunoaştere.

     Copilul mic învaţă prin reluări şi repetări ale unei activităţi, a operaţiilor activităţilor până când acestea se perfecţionează şi se rafinează.

      Creşterea şi dezvoltarea copilului are loc într-un ritm alert, schimbările survenind de la o zi la alta. Dezvoltarea şi învăţarea copilului reprezintă un proces continuu care se bazează pe experienţele şi cunoştinţele anterioare ale copilului.

      Dezvoltarea fizică, senzorială, emoţională, cognitivă şi a limbajului şi comunicării evoluează integrat încât fiecare domeniu contribuie la dezvoltarea celorlalte. Orice interacţiune cu adultul sau cu mediul este un act de învăţare.

      Toţi copii parcurg aceleaşi stadii de dezvoltare, ritmul este diferit de la un copil la altul.

      Siguranţa şi confortul emoţional este fundalul pe care se organizează achiziţiile copilului indiferent de ritmul său de dezvoltare.

      Predictibilitatea programului are un rol esenţial în organizarea mentală a copilului, în crearea sentimentului de siguranţă şi securitate şi în aderarea lui la ordine şi reguli.

      Copilăria este definită ca etapa în care Jocul şi Joaca este principala activitate a copilului.

      Chiar şi simpla urmărire atentă a mâinii sau a picioarelor este o formă de joc pentru cel mic.

      Jocul, în dezvoltarea timpurie a celui mic are rol: adaptativ la mediul înconjurător; de socializare, prin interiorizarea regulilor şi acceptarea acestora; de relaţionare, prin stabilirea de relaţii cu alţi copii/adulţi; dezvoltarea necesităţii de autodezvoltare: copilul intrând în competiţie cu sine; tonic general, contribuind la starea de bine; motivator, prin joc anumite lucruri neplăcute pot deveni plăcute.

      Prin joc, părinţii îşi pot întări relaţia de afectivitate cu cel mic. De asemenea, se dezvoltă abilităţile de comunicare a celui mic, dar şi a părintelui pentru a înţelege mai bine nevoile copilului.

      În primele luni de viaţă copilul percepe lumea înconjurătoare prin simţuri, de aceea activităţile de stimulare senzoriale sunt foarte potrivite. Dezvoltarea simţurilor copilului, stimulează dezvoltarea intelectuală.

Somnul bebelusui

Copii au nevoie de stabilitate pentru a se putea dezvolta armonios. Stabilitatea sprijină sentimentul de încredere. Rutina în orarul copilului îl ajută să scape de temeri şi nelinişti, copilul ştiind lucrurile ce vor urma.

Perioada de somn şi repaus este prezentă şi la făt în perioada intrauterină. Aceasta este independentă de cea a mamei. După naştere bebeluşul are nevoie de aproximativ 16-20 de ore de somn, repartizate în etape scurte şi frecvente.

Până la 6 luni, copilul are nevoie de 16 ore de somn, din care 5-9 au loc în perioada nopţii, iar pe durata zilei au loc între una şi trei sieste.

De la 6 luni, programul de somn al bebeluşului se adaptează după cel al adultului. Spre vârsta de 4 ani programul de somn este similar adultului. În perioada 6-12 luni, jumătate din bebeluşi se trezesc măcar o dată în timpul nopţii. Perioada mersului la culcare poate fi o provocare pentru părinţi.  Pentru copil, somnul poate deveni un moment neliniştitor, presupunând îndepărtarea de tată şi mamă.

Tranziţia de la un program activ la perioada de somn poate deveni plăcută atât pentru copil cât şi pentru părinte în condiţiile în care se conştientizează că este un moment special. Crearea unei rutine, a unui ritual îi va permite copilului să înţeleagă că se apropie momentul să facă nani, fiindu-i mult mai uşor să accepte.

Ritualul înainte de culcare poate consta în: baie, biberon/gustare, mangâiere, o poveste, un cântec, jucăria preferată, muzică liniştită, aprinderea unei veioze.

Este importantă diferenţa între a pregăti copilul pentru somn şi a adormi copilul. Este mult mai uşor să se aşeze copilul în pătuţ înainte de a-l adormi, dacă începe să plângă poate fi mângâiat, liniştit. Astfel el va înţelege că este cazul să doarmă singur, fiind mult mai uşor în următorii ani.

Asemenea adulţilor care au o grămadă de ritualuri înainte de culcare (o anumită poziţie a pernei, o anumită aranjare a lenjeriei) şi copilul îşi dezvoltă o serie de ritualuri înainte de culcare. Astfel, si copilul, dacă va fi învăţat să doarmă în braţe său legănat.

În jurul vârstei de 4 luni, majoritatea copiilor dorm de obicei noaptea, trezindu-se o dată, de două ori. De asemenea, ei mai aţipesc de 2-3 ori în timpul zilei. Către sfârşitul primului an, majoritatea aţipesc doar de 2 ori pe zi. Durata totală a somnului se reduce treptat pe parcursul primului an de viaţă. În jurul vârstei de 9 luni, copilul începe să conştientizeze permanenţa obiectelor. Astfel, simpla absenţă a unui obiect nu va mai determina uitarea acestuia. Acesta se va trezi noaptea şi văzând că este singur, îşi va striga părinţii/va plânge. Dacă, după ce se linişteşte, este pus în pătuţ, fără ca el să fi adormit deja la părinte în braţe, se va obişnui să adoarmă singur.

Alimentatia si nutritia bebelusului

Datele studiului naţional integrat de nutriţie realizat în anii 2004 - 2005 au înregistrat o prevalenţă a anemiei de aproximativ 59,3% la un an şi, respectiv, de 56,8% la copiii de 12–23 luni.

Este foarte importantă stabilirea unui orar corect de alimentaţie, deoarece, la această vârstă, bebeluşii îşi pot forma foarte repede obiceiuri greşite, ceea ce îngrijorează specialiştii nutriţionişti.

 

Medicii recomandă, în prezent, introducerea primelor alimente solide între 4 şi 6 luni. În primele 6 luni de viaţă copilul acumulează tot necesarul de calorii din laptele matern sau din preparatele de lapte. Din cauza sistemului său digestiv imatur, bebeluşul nu poate asimila fibrele alimentare foarte bine, cea mai mare parte a acestora fiind eliminată prin scaun.
Copii îşi dublează greutatea de la naştere în jurul vârstei de 4 luni, şi o triplează până la un an. Medicul va monitoriza greutatea, lungimea, dimensiunea capului cu ajutorul unor grafice ale creşterii care arată creşterea medie şi intervalul normal de creştere pentru fiecare vârstă.

Comportamentul la masă.

Deoarece copiilor le place să se joace cu alimentele, momentul servirii mesei poate fi unul destul de stresant pentru părinţi.

Copii explorează şi află informaţii despre lume prin atingerea alimentelor, strivirea lor, apucarea lor cu palma. Nu trebuie ignorat că acestea sunt mijloace de explorare. Este utilă impunerea unor limite de genul: “te poţi juca cu piureul însă nu îl putem arunca, deoarece atunci masă s-a terminat”. Copilul îşi va da seama că doreşte să se hrănească singur, cerând linguriţa. Este util să îi se dea lui o linguriţă cu care să se joace şi părintele să îl hrănească cu alta.

Atunci când copilul îşi mănâncă toată porţia de lapte, i se pot adăuga două linguriţe de cereale, pe bază de orez, amestecate cu lapte mamar sau praf. La început este suficientă o masă cu cereale, celelalte fiind că şi până acum, cu lapte.

La început va mânca destul de puţin, pentru că este ceva nou pentru el. Se poate adăuga altă mâncare, în momentul în care copilul începe să mănânce două sau trei linguri de cereale pe zi. Se poate adăuga mai puţin lichid astfel încât soluţia să devină mai groasă, când copilul începe să mestece mai bine. Astfel, îşi va exersa abilităţile de mestecare şi înghiţire.

Apetitul copilului variază de la o masă la alta. Când refuză să deschidă gura şi nu mai este atent la mâncare, nu mai vrea să mănânce.

Mâncărurile noi trebuie să fie introduse  pe rând. Copilul are nevoie de timp ca să se obişnuiască cu noile texturi şi gusturi. Pe măsură ce sunt introduse mâncăruri noi pot să apară semne de reacţii alergice, cum ar fi diareea, dureri de burtă şi urticarii.

Câteva mâncăruri ce pot fi date bucăţele sunt: pâinea, banane coapte, pepene galben, morcovi foarte moi, cartofi dulci, cereale la micul dejun şi paste în diverse forme. Este recomandată supravegherea copilului atunci când mănâncă pentru că se poate îneca. Acestea trebuie introduse după ce copilul este obişnuit cu cerealele şi poate chiar şi cu legumele.

Fructele, numai fierte și pasate, se oferă bebeluşului în vârstă de până la 6 - 8 luni, exceptând bananele care se pot folosi în stare naturală. Cantitatea rămasă nu se păstrează mai mult de 3 zile. De asemenea, nu este indicată hrănirea celui mic direct din borcănel, pentru că saliva care poate pătrunde în vas degradează rapid conţinutul.

Legumele se introduc în alimentaţia copilului după ce acesta s-a obişnuit cu cerealele şi - eventual - fructele. Sunt recomandate, în principal, următoarele legume: mazărea, fasolea verde, morcovii, dovleceii, cartofii dulci şi sfecla, desigur fierte şi pasate. Legumele cu un gust foarte puternic (conopida, brocoli, varza, ceapă sau napii) nu sunt acceptate de marea majoritate a bebeluşilor la început.

 Un alt aliment preferat de copii este brânzica, amestecată cu sos de mere sau cu piure de alte fructe sau legume.

Deşi nu există reguli stricte de repartizare a alimentelor pe parcursul zilei, aceasta se întâlneşte frecvent în modul următor: cereale la micul dejun, brânzică, leguminoase bine pregătite termic şi legume la prânz şi cereale şi un fruct la cină. Depinde fireşte de apetitul bebeluşului, care nu trebuie forţat să mănânce mai mult decât doreşte.

Importanta conţinutului ridicat de calciu şi vitamina D din brânzică este relevată de un studiu efectuat de UMF Iulia Hatieganu Cluj-Napoca, cu sprijinul Societăţii Romane de Nutriţie, al Societăţii Romane de Pediatrie şi al IOMC Dr. Alfred Rusescu. Potrivit rezultatelor acestuia, 93% dintre copiii din România au carenţe alimentare de calciu (raportat la standardul de 800 mg/zi) şi 99,7% au deficienţe ale aportului de vitamina D (raportat la standardul de 200 Ul/zi).

As fi vrut ca mama

 
am citit acest articol si mi s-a parut potrivit fiecarui copil si fiecarei mame :))



Cu sinceritate despre cum aș fi vrut să fie mama mea

Aș fi vrut să nu aibă în minte copiii celorlalți și în vocabular să nu existe sintagma “alți copii”. Evident, acești alți copii erau perfecți: învățau, ajutau la treburi gospodărești, citeau biblioteci întregi, erau olimpici și erau din cale afară de cuminți (evident că erau cuminţi, la câte făceau nu le mai rămânea timp de prostii).
Aș fi vrut să îmi facă mai multă supă de roșii și multă, multă cremă de zahăr ars. Era și este o gospodină desăvârșită, dar supa de roșii și crema de zahăr nu erau în grațiile ei. Prima i se părea o mâncare pentru oameni săraci și era inadmisibil să mâncăm așa ceva, noi mâncam ciorbă de perișoare! Mai gustam pe la bunica, atunci când ținea post. Iar crema de zahăr ars i se părea o glumă de desert. Era prea simplă. Atât de simplă încât, probabil, punea la îndoială calitațile ei de bucătareasă. Eu mâncam foarte rar și mi se părea cel mai exotic dulce de pe pământ. Acum nu mai e chiar așa exotic pentru că am învățat rețeta, dar tot e cel mai bun. Și maică-mii îi place!
Aș fi vrut să mă iubească pe mine mai mult decât ordinea și curățenia. Trebuia să am grijă să nu intru în casă cu picioarele murdare. Cea mai grea perioadă era vara, când mergeam numai desculță pe afară și trebuia să intru în casă să beau apă. Uram zilele de weekend pe care toată familia le închina curățeniei.
Aș fi vrut să am și eu ceva de spus când mergeam cu ea să-mi cumpere haine. Mă purta după ea doar că să nu greșească măsura. În rest, eram degeaba. N-o să uit niciodată cum m-am dus eu la olimpiada de limba română, în clasa a V-a. A mers cu mine și înainte de a ajunge la școală ne-am oprit într-un magazin pentru că pusese ea ochii pe o geacă. Am fost măscăriciul clasei în geaca mea nouă, mov cu alfabet: peste movul acela turbat erau imprimate litere de toate culorile.

 

Aș fi vrut să îi pese de ceea ce îmi doream eu, nu de ceea ce credeau ceilalți. Tentaţia copilăriei mele era căruciorul de butelie. Aşa m-aş fi plimbat în el, aş fi găsit eu pe cineva să mă tracteze sau aş fi împins eu roţile cu mâna. Dar eu nu aveam voie, că nu eram a lu’ Radu! Radu era un consătean care avea vreo 10 copii, iar pe cei mici îi plimba în căruciorul visurilor mele. Toată lumea râdea de ei. Bine, mai puţin eu… Eu mă uitam cu jind.
Aş fi vrut să ştie că hainele sunt făcute pentru a fi purtate, murdărite, rupte etc., şi nu ca să fie menţinute într-o stare impecabilă de către copii. Mă întreb acum ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi ascultat-o mereu pe mama şi aş fi stat nemişcată ca să nu mă murdăresc? M-ar fi lăsat în aceleaşi haine care ar fi pocnit pe mine când creşteam? Unde mai pui că întotdeauna aveam ceva “de bun”. Fireşte că ceva-ul acesta era atât de mişto şi eu îl purtam doar de vreo două ori până îmi rămânea mic.
Aş fi vrut să mă lase să am prieteni pe care să-i aduc în casă, nu să păstreze casa ca pe un lăcaş sfânt pe care copiii l-ar fi pângărit. Măcar de-ar fi fost moschee, să pot să intru desculţă…
Aş fi vrut să se joace mai mult cu mine, nu să fie mereu serioasă. Mă mai ascundeam câteodată de ea, în speranţa că poate o fac să mă caute şi intră în jocul meu. Dar, pentru că nu răspundeam când mă striga, riscam s-o iau pe cocoaşă sau să mă aleg cu vreun scandal, zis morală.
Aş fi vrut să nu fi încercat să fie perfectă în ochii lumii, ci perfectă pentru mine.
Aș fi vrut să-mi amintesc de ea cum îmi amintesc de tata. Nu stătea el foarte mult cu mine, ca mama, dar toate amintirile cu el îmi stârnesc râsul. Tata se distra cu mine, de cele mai multe ori pe seama mea, timp în care mama era ocupată să pară perfectă.
Căzusem și eu în patima asta: să am grijă să-i fie copilulului hainele curate, să mănânce sănătos, să fie ordine și curățenie în casă, până când mi-am dat seama că peste 30 de ani sigur nu-și va aminti că pe mobila noastră nu era niciun fir de praf. Sper să-și amintească de ziua în care am fost căței și ne-am dus la locul de joacă lătrând (spre uimirea vecinilor), de seara în care ne-am vopsit reciproc pe față, de ziua în care am făcut schimb de roluri și el a fost mama (nu mi-a plăcut pentru că la masa de prânz am avut trenuleț la felul întâi și roboțel la felul doi) sau de după-amiaza în care el a mers la joacă îmbrăcat în combinezonul de înot și toată lumea se uita ciudat la amândoi.
P.S. Acestea sunt doar primele manifestări din campania “O mamă perfectă pentru copil, nu pentru societate” pe care am demarat-o în urmă cu o săptămână. Peste 30 de ani revin cu rezultatele!


 Sursa:
http://www.totuldespremame.ro/tu-mama/viata-ta/as-fi-vrut-ca-mama

Jocuri pentru dezvoltarea bebelusului

Sugestii de jocuri

Nu uitaţi:

-        jocul reprezintă una dintre activităţile cheie din viaţa unui copil;

-        pe parcursul jocului li se dezvoltă simţurile (tactil, vizual, auditiv...), iar copiii învaţă să cunoască oamenii, dobândesc obiceiuri de comportament şi respect faţă de ceilalţi, îşi dezvoltă imaginaţia şi fantezia, îşi dezvoltă abilitatea de a aprecia exerciţiile de memorie etc.;

-        mulţumită jocului învaţă să comunice cu lumea din jurul său iar jucăria devine o sursă privilegiată de explorare şi transmitere a realităţii sociale;

-        pentru anumite jocuri nu sunt întotdeauna necesare jucăriile, dar, fără îndoială, acestea le pot completa, pot deveni o resursă ideală de imaginaţie, de cele mai multe ori. Pe de altă parte, lumea copiilor a fost asociată, în toate culturile, cu jucăriile, iar câteva dintre acestea au rămas aceleaşi de-a lungul istoriei, cu excepţia câtorva variaţii minore. Orice obiecte simple pot deveni jucării pentru copii, cu condiţia să respecte condiţii de siguranţă şi igienă;

 

Perioada de vârsta 1-2 ani:

-        Umplerea unei cutii cu diverse materiale de diverse mărimi. Aşezaţi grămăjoară de materiale lângă cutie, arătaţi-i cum să le ia şi cum să le pună în cutie, apoi arătaţi-i cum poate goli cutia.

-        Jocuri cu cartea: citire din imagini, indicarea elementelor din imagine, exersarea răsfoirii unei cărţi.

-        Jocuri tip Incastro- construcţii simple, Puzzle de lemn

-        Joc de imitaţie: repetaţi un anumit gest până când copilul ajunge să vă imite, apoi manifestaţi-vă bucuria că a reuşit (bravo! Bateţi din palme)

Gesturi care pot fi exersate:

-        Strângeţi pumnul deschideţi

-        Mişcări ale degetelor

-        Activităţi casnice obişnuite: a mătura, a vorbi la telefon, a mânca cu lingura

-        Căutarea jucăriei ascunse sub un prosop, după un alt obiect mai mare, într-o cutie

-        Arătaţi-i cum poate scoate un obiect dintr-un recipient (cutie, sticlă)

-        Un traseu cu obstacole (pernă, coş de plastic, cutie de carton), pe care copilul trebuie să îl parcurgă.

-        Comparaţi obiectele după mărime (mic-mare) şi greutate (uşor- greu)

-        Puneţi-l să aleagă perechea unei şosete dintr-o grămăjoară.

-        Jocuri cu mingea- de prindere

-        Jocuri cu obiecte care produc efecte diverse ca rezultat al manipulării adultului.

-        Perioada de vârsta 2-3 ani

-        Caută obiectul de o anumită culoare, într-un timp dat: exemplu maşinuţa roşie până număr la 10

-        Caută un obiect ascuns de adult: Îi arătaţi un obiect după care îl ascundeţi, fără ca el să vadă. Solicitaţi-i obiectul

-        Trenuleţul culorilor: într-un trenuleţ din piese lego copilul aşează marfa după cerinţele dumneavoastră: 1 piesă roşie, două galbene, trei verzi

-        Sortarea jucăriilor după categorii: mică mare

-        Jocuri diferite cu hârtia: să o rupă şi să o mototolească.

-        Baschet cu o minge de hârtie mototolită, pe care trebuie să o arunce la un coş improvizat

-        Jocuri de popice şi fixare a pieselor tip lego

-        Jocuri libere cu creioane colorate şi coli de hârtie

-        Cântecele cu mişcări ce pot fi imitate de copil

-        Formaţi un traseu cu obstacole pe care copilul să îl poată parcurge fără să se dezechilibreze

-        Joc în oglinda: aşezaţi-vă în faţa copilului şi imitaţi mişcările făcute de acesta.

-        Cereţi copilului să vă aducă obiecte pe care le definiţi: rotund, care înţeapă, de o anumită culoare.

-        Daţi comenzi multiple: du-te în camera ta şi adu o minge mare, pune cartea pe masă,”

-        Întrerupeţi un cântecel pe care îl fredonaţi în preajma lui pentru ca el să îl continue.

-        Jocuri tip mimă:” cum face ursul?, dar pisica”

-        Să identifice un animal, o persoană, emoţii, gesturi, acţiuni

-        Citire de imagini, exersarea răsfoirii cărţii

-        Jocuri tip caută şi răspunde: copilul este încurajat să caute şi să arate un obiect, care se găseşte într-o carte cunoscută de el- animale, alimente, maşina, etc

-        Relaţionarea cu alţi copii- din parc, vecini, creşa

-        Relaţionare cu adulţi:” Astăzi avem musafiri, cine a venit? Ne jucăm împreună?”

-        Strângerea jucăriilor

-        Strângerea mesei

-        Poveşti pe tema prieteniei dintre copii

-        Confecţionarea unor daruri către alţi colegi, copii

-        Jocuri pentru încurajarea exprimării emoţiilor: atunci când copilul plânge, găsim împreună o soluţie, discutăm pe un ton liniştit, arătând atenţie, numind sentimentul trăit şi motivul descoperit.

-        Jocuri cu păpuşi pentru a indica schema corporală-Ridică braţele păpuşii, roteşte capul, arată ce îţi spun eu.