Disciplinarea pozitiva

Nimeni nu s-a născut învăţat; viaţa este o şcoală pe care o urmăm cu toţii, zi după zi. Prin învăţare, fiecare dintre noi, din fragedă pruncie, am dobândit abilităţi şi competente.

Dacă copilul tău nu ştie să meargă, îl înveţi.

Dacă nu ştie să scrie, îl înveţi.

Dacă nu ştie să citească, îl înveţi.

Dar dacă nu ştie cum să se comporte, îl înveţi sau îl pedepseşti?

Cuvântul disciplina este uşor confundat cu cuvântul pedeapsa. Rădăcina cuvântului disciplina vine de la cuvântul discipol. În formă sa cea mai simplă, a disciplina înseamnă a învăţa pe cineva, nu a pedepsi.

Ex: Un băieţel s-a bătut cu un coleg de grădiniţă. La plecare, educatoarea îi povesteşte întâmplarea mamei. Spre ieşire, lovindu-l, mama îi spune: “Ţi-am spus că nu e bine să loveşti copiii!” Chiar dacă mama avea intenţii bune, ea îi arăta copilului un alt comportament decât cel recomandat, creând în mintea copilului confuzia.

Copilul tinde să imite comportamentul părinţilor.
Indiferent dacă ceea ce face părintele este bun sau rău, copilul priveşte şi imita. Atunci când râdem de oamenii din jur, când vorbim frumos despre vreun vecin, ţipam la un şofer, copiii privesc şi învaţă.

Ceea ce facem cântăreşte mult mai greu decât ceea ce spunem.

Părinţii sunt primii oameni cu care copilul interacţionează şi prin urmare sunt persoanele care influenţează dezvoltarea copilului. Copiii pot învăţa fie autocontrolul, încrederea şi responsabilitatea, fie furia, invidia sau teamă.

Pentru a întări relaţia cu copilul şi pentru a-i hrăni emoţional, este necesară respectarea unor reguli simple:

-          să ne comportăm aşa cum ne aşteptam să se comporte copiii noştri.

 Dacă cerem celui mic să nu lovească copii şi părintele ar trebui să aibă acelaşi comportament.

-          să stabilim aşteptări rezonabile şi realiste, în acord cu nivelul său de abilităţi.

Părintele nu trebuie să uite că se raportează la un copil. De aceea este necesar să aibă în minte ce este capabil copilul nostru la vârsta lui.

-          Şi cel mic are sentimentele ce trebuie respectate.

Dacă părintele a avut zi proastă, este îndreptăţit să fie supăraţi. Atâta timp cât ne exprimăm emoţiile într-un mod acceptabil, noi oferim un model de comportament copiilor noştri.

·         Înainte să reacţionaţi la comportamentul nepotrivit al copilului, întrebaţi-vă: cum pot să-l învăţ în loc să-l pedepsesc?

·         În momentele de furie, emoţia intensă blochează raţiunea şi memoria!

Retrageţi-vă într-un spaţiu departe de copil timp de câteva secunde. Ceea ce puteţi spune sau face la mânie poate traumatiza un copil, îi poate schimba ireversibil viaţa!

Relația de atașament părinte - bebeluș

 

Pentru o bună dezvoltare a celui mic este necesar ca acesta să se simtă iubit, încrezător şi în siguranţă. A arăta atenţie, afecţiune unui copil nu înseamnă a-l răsfăţa.  

Relaţia afectivă dintre părinţi şi copil este influenţată de disponibilitatea şi empatia pe care parintele o manifestă faţă de nevoile copilului. Aceasta se dezvoltă treptat, în special în perioada de vârsta a copilului 0-2 ani.    

Astfel, în perioada 0-3 luni, copilul îşi manifesta nevoile faţă de toate persoanele din jurul său. Părintele creează copilului un mediu securizant, care contribui la crearea unei legături afective, răspunzând atent acestor nevoi.

În perioada 3-9 luni, copilul distinge și preferă compania  părinţilor în detrimentul  celorlalte persoane, manifestându-și preferinţa pentru persoanele familiare prin zâmbet, strigăt, etc. În această perioadă copilul începe să descopere mediul în care trăieşte, având nevoie de încurajarea părinților  (din mângâiere, privire) pentru a explora mediul.Aceasta este perioada în care relaţia de ataşament începe.           

Bebelușul învață  să meargă întotdeauna sprijinit de ceva, deși cade, dacă primește sprijin, se ridică și își continuă încercarea. Pentru a avea succes are nevoie de un sprijin ferm, constant. Psihanalistul englez Bowlby, denumește modalitatea în care bebelușul învață să meargă “Teoria punctului de sprijin” și o compară cu nevoia de sprijin a micuțului pentru a descoperi și explora lumea. Desigur, și sprijinul fizic este important, dar cel psihologic, prin care este susținut emoțional să descopere, să incerce este primordial. Cel mic, va invăța astfel că, poate depinde fără teamă de cei din jur.

Explorarea mediului inconjurator, nu se referă doar la experimentarea de sunete, culori, forme și texturi ci la traducerea acestora într-un limbaj accesibil copilului. Vor fi mult mai apropiate copilului, experiențele incărcate emoțional.

 

În perioada 9-12 luni, copilul începe să devină „autonom”, să se simtă sigur pe mediul înconjurător, fapt ce îi va permite să se îndepărteze de părinţi, ştiind totusi că poate conta pe ei.După vârsta de un an, părinţii îl vor ajuta pe copil să înţeleagă regulile, limitele. Acesta este inceputul socializării.

Conform Teoriei lui Winnicot, relaţia părinte-bebeluş influenţează formarea acestuia ca fiinţă independentă autonomă (iniţial relaţieste de dependenţă absolută, apoi de dependenţă relativă, iar în final de autonomie/independenţă). De asemenea, această relaţie reflectă îngrijirea maternă, relaţia mamei cu copilul, modificările psihologice trăite de aceasta pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.      

 

În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson)           

Atașamentul infantil are un rol securizant sau nesecurizant, în configurarea personalității și comportamentului uman.

Copilul s-a nascut cu predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijiri, își va organiza propriul comportament pentru a menține relațiile de atașament cruciale pentru supraviețuirea lui umană și psihologică, în apropierea persoanei care îl îngrijește.

Distorsiunile în modul de a gândi și de a se comporta au ca sursă tulburările de atașament în copilăria timpurie și pot fi considerate rezultatul incapacității părinților de a răspunde nevoilor de confort, securizare și încredere emoțională a copilului.

Relaţia afectivă securizantă:     

Copilul simte că este în siguranţă cu părintele său, acesta îl consolează, mângâie. Copilul are încredere să exploreze mediul fără teamă, ştiind că mama este aproape. Fără părinţii săi se simte puţin trist, plânge pentru a le atrage atenţia se linişteşte când ei reapar. Aceşti copii iau mai uşor în greutate, îşi dezvoltă motricitatea. Acest tip de relaţie favorizează încrederea, siguranţa şi stima de sine. Aceşti copii au o stimă de sine bună, simţindu-se iubiţi, apreciaţi, doriţi, fapt ce va constitui o garanţie a succesului în plan social.

Relaţia afectivă nesecurizantă:

Este rezultatul unei disponibilităţi reduse din partea părinţilor. Copilul primeşte atenţie însă nu în mod constant. Astfel, copilul nefiind sigur pe relaţia pe care o are cu părintele său, va dezvolta o oarecare nelinişte. În astfel de situaţii, când mama va pleca de lângă cel mic, acesta va plânge, fiind greu de consolat. Capacitatea copilului de a explora mediul va fi limitată, deoarece acesta nu se va putea dezlipi de părinţi. Acest copil va fi anxios şi agresiv, carenţele afective împiedicându-l să relaţioneze cu alte persoane.

Ataşamentul se dezvoltă petrecând timp cu copilul şi răspunzând nevoilor celui mic. Este o investiţie în viitorul copilului. Nu este de ajuns pentru cel mic să fie schimbat şi hrănit la timp. Are nevoie de mângâiere, consolare. Atunci când copilul plânge, plânsul lui nu trebuie considerat un capriciu. Este semnalul tras asupra unei nevoi.            Unii copii pot fi mai anxioşi decât alţii, de aceea pot plânge mai mult. Este greşit să considerăm acest lucru un capriciu. Aceşti copii au nevoie de atenţie mai mult decât ceilalţi.           Simpla ţinere a copilului în braţe, mângâiere, legănare, cântare sau jocul permit crearea unei legaturi pozitive cu copilul.Atenţia acordată copilului nu este îndeplinirea unui capriciu ci mulţumirea unui copil, care se simte iubit, respectat şi care va avea încredere în sine şi în lume.

by Emilia Popa,  http://smartandhappychild.ro/relatia-de-atasament-parinte-bebelus/

 

Îţi dai seama că sunt căsătoriţi, că ţipă la acelaşi copil

Comunicarea eficientă

„Niciodată nu mă asculţi”

Este o nemulţumire auzită atât din partea copiilor, cât şi din partea părinţilor.

E uneori ironic să observi cum unii adulţi îşi tratează prietenii mai blând decât pe proprii copii. Dacă un copil îşi vărsă băutura, putem auzi „Ce se întâmplă cu tine? Nu poţi fi mai atent? Treci imediat şi curăţa mizeria!" în schimb, dacă un prieten de-al aceluiaşi părinte varsă băutura, ne putem aştepta să auzim: „Oh, dar nu e nimic! Se curăţă într-un moment. " (Jaffe M., 1991).

"Îţi dai seama că sunt căsătoriţi, că ţipă la acelaşi copil.” (Din perlele copiilor)

O comunicare autentică le permite copiilor şi părinţilor să îşi dezvolte încrederea, sentimentele de stimă personală şi bune relaţii cu cei din jur.

Ţine minte:

-        Învaţă-l pe cel mic să te asculte, să fie atent la ceea ce îi spui: Îl poţi atinge pe umăr, îi poţi pronunţa numele

-        Vorbeşte încet, astfel încât cel mic să fie nevoit să te asculte.

-        Apleacă-te la nivelul copilului, pentru a-l putea privi în ochi. Astfel vei ştii dacă a înţeles ce îi spui sau nu

-        Învaţă şi TU să asculţi şi să comunici în familie. Implică familia în discuţii despre lucruri cotidiene, şcoală, emisiuni TV, cumpărături. Astfel, vei putea discuta cu copilul şi despre subiecte mai importante precum prietenii lui.

-        Respectă-l pe cel mic şi arată-i că sunteţi prieteni. Dacă le vorbim copiilor ca şi cum ar fi prietenii noştri, e mai probabil să ne considere confidenţii lor

-        Observă lucrurile bune făcute de copii. Chiar dacă lucrurile mărunte pot fi uşor trecute cu vederea, nu uita să îi lauzi pe cei mici pentru faptele lor.

-        Încurajează-i pe ce mici să spună mai multe lucruri, folosind expresii de genul: „Înţeleg”, „Spune-mi mai multe”, „Serios?”, „Chiar?”, „Repetă, te rog, vreau să fiu sigură că am înţeles”. Copiii au intodeauna nevoie să se simtă iubiţi. Nu ezita să îi spui „Te iubesc”. Un astfel de bileţel lăsat dimineaţa pe birou, poate deveni un suvenir care îl va face să se simtă în siguranţă.

-        Fii atent atunci când cel mic îţi vorbeşte. Nu citi, nu te uita la televizor, nu adormi şi nu te ocupa cu alte lucruri în acest timp.

 

Interactiunea prin joc cu bebelusul

 Copilul învaţă prin imitare, explorare şi experienţe, jocul permite practicarea acestora într-o modalitate naturală, menţinând curiozitatea copilului şi dorinţa acestuia de cunoaştere

Copilul mic învaţă prin reluări şi repetări ale unei activităţi, a operaţiilor activităţilor până când acestea se perfecţionează şi se rafinează.

Creşterea şi dezvoltarea copilului are loc într-un ritm alert, schimbările survenind de la o zi la alta. Dezvoltarea şi învăţarea copilului reprezintă un proces continuu care se bazează pe experienetele şi cunostintele anterioare ale copilului.

Dezvoltarea fizică, senzorială, emoţională, cognitivă şi a limbajului şi comunicării evoluează integrat încât fiecare domeniu contribuie la dezvoltarea celorlalte. Orice interacţiune cu adultul sau cu mediul este un act de învăţare.

Toţi copii parcurg aceleaşi stadii de dezvoltare, ritmul este diferit de la un copil la altul.

Siguranţa şi confortul emoţional este fundalul pe care se organizează achiziţiile copilului indiferent de ritmul sau de dezvoltare.

Predictibilitatea programului are un rol esenţial în organizarea mentală a copilului, în crearea sentimentului de siguranţă şi securitate şi în aderarea lui la ordine şi reguli.

Copilăria este definita că etapa în care Jocul şi Joacă este principala activitate a copilului.

Chiar şi simpla urmărire atentă a mâinii sau a picioarelor este o formă de joc pentru cel mic.

Jocul, în dezvoltarea timpurie a celui mic are rol: adaptativ la mediul înconjurător, de socializare, prin interiorizarea regulilor şi acceptarea acestora, de relaţionare, prin stabilirea de relaţii cu alţi copii/adulţi,  de dezvoltare a necesităţii de autodezvoltare: copilul intrând în competitie cu sine. De asemenea, este tonic general, contribuind la starea de bine si motivator, prin joc anumite lucruri neplăcute pot deveni plăcute.

Prin joc, părinţii îşi pot întări relaţia de afectivitate cu cel mic. De asemenea, se dezvolta abilităţile de comunicare a celui mic dar şi a părintelui pentru a înţelege mai bine nevoile copilului.

Prin joc anumite sarcini sau activităţi neagreate de cel mic pot deveni plăcute.

“Copilul meu este prea mic să se joace!”

Această idee este complet eronată. Se pot iniţia jocuri cu cei mici încă de la naştere. Aceste jocuri au forma unor stimulări: sunete, mângâieri, zgaltairea unor jucării, fredonarea unor cântecele, etc.

În primele luni de viaţă copilul percepe lumea înconjurătoare prin simţuri, de aceea activităţile de stimulare senzoriale sunt foarte potrivite. Dezvoltarea simţurilor copilului, stimulează dezvoltarea intelectuală.

 

Idei de jocuri:

- 0-4 luni. Copilul se joacă cu mâinile, picioarele, este interesat de obiecte sunătoare, muzicale, şi care produc lumini ca rezultat al manipulării adultului. Copilul descoperă texturi, culori şi forme diferite. Este importanta comunicarea cu cel mic copilului fiecare etapă a ceea ce urmează pentru a-l obişnui cu activităţile şi a-i creea o rutină. Emiterea de vocale prelungite. Imitarea sunetelor emise de copil. În acest fel el va fi încurajat să le reproducă. Masaj. Rostogolire blândă. Aşezarea copilului pe o pătură speciala pentru joacă: din diverse materiale, cu diferite aplicaţii de diverse culori.

- 4-6 luni. Copiulul începe să perceapă culorile, fiind interesat de obiectele viu colorate. Dezvoltandu-i-se capacitatea de coordonare, copilul se va putea agăţa de diferite obiecte sau va putea apuca jucării.         Jucăriile sunătoare sunt indicate pentru această vârstă, în special cele pe care cei mici le pot apuca, dezvoltându-se astfel abilitatea copilului de a apuca lucruri folosind palma. Activităţi preferate de cel mic: apucatul, aruncatul, mânuirea, gustarea, muscarea obiectelor. Obiecte indicate: Obiecte atârnate deasupra pătuţului sau agăţate de pătuţ.

- 6-12 luni. Copilul sta în şezut şi se deplasează, explorarea fiind mult mai la indemana. Astfel, copilul nu mai este condiţionat de apropierea faţă de jucării, căci se va putea deplasa spre ele. În această perioadă se exersează capacitatea de concentrare. Obiecte indicate: cuburi, jucării montabile, elemente de constructie. Este important momentul când ne jucam cu copilul, deaorece suprastimularea acestuia îl poate transforma în copil agresiv. De asemenea, este necesară stimularea copilului să descopere mediul, prin oferirea acestuia de jucării lăsate la indemnana. Excesul de jucării sau efectuarea mai multor activităţi în acelaşi timp va încuraja dezvoltarea de probleme de concentare şi atenţie sustinuta a celui mic.

 

 

 

 

 

 

Jocul la varsta anteprescolara

 

      Începând cu vârsta de 1 an, se trece treptat de la jocuri de mânuire a obiectelor la jocuri simbolice, ceea ce înseamnă că antepreşcolarul are abilitatea de a înlocui un obiect care nu este prezent, cu un simbol care poate fi reprezentat de cuvinte, obiecte, imagini mintale sau acţiuni (ex: o bucată de lemn poate deveni un telefon mobil, o maşină sau un animal etc.).

       Principalele tipuri de jocuri, specifice vârstei antepreşcolare sunt:

         Între 12-18 luni, copilul este atras de jucării pe rotile (care pot fi împinse şi trase), diferite animale din pluş, mingii (cu diametrul mai mare de 10 cm), căluţ – balansoar, cuburi mari de lemn sau plastic, Lego de dimensiuni mari, jucării polifonice, jucării pentru baie (răţuşte, peşti sau hipopotami din plastic, recipiente care pot fi umplute cu apă) etc.;

      Între 18 luni-2 ani, copilul preferă jucării ce se pot transporta dintr-un loc în altul (jucării pe rotile), jucării muzicale, cuburi de lemn sau plastic, cutie mare cu nisip/apă, forme pentru nisip, lopăţică, găletuşă, păpuşi şi cărucioare pentru ele, animale de pluş, măsuţă şi scăunel, instrumente muzicale, cărticele de carton, căsuţă de joacă, maşinuţe mari pe care le poate manipula uşor, jucării ce pot fi sortate, popice de plastic, jucării care se introduc una în alta (incastre) etc.;

     Între 2 ani - 2 ani şi jumătate, apar preferinţe în funcţie de sex (astfel băieţii manifestă interes faţă de maşinuţe, iar fetele faţă de păpuşi). Se recomandă părinţilor să lase copilului libertatea de a alege, la magazin, jucăria pe care şi-o doreşte (în sensul în care aceştia nu trebuie să îngrădească deschiderea unui copil faţă de jucăriile specifice sexului opus). Adeseori, una din jucării este investită cu statutul de cel mai bun prieten. De asemenea, la această vârstă copiii adoră să sară, să se caţere şi să arunce, deci au nevoie de jucării care să le permită să facă toate acestea.

      Alte jucării recomandate în afară de cele amintite mai sunt: echipament de joacă pentru grădină (leagăn, un topogan micuţ, loc de căţărat), cuburi imprimate cu numere şi litere, puzzle mic cu animale sau personaje din desene animate, păpuşi ce pot fi schimbate de haine, hrănite, îmbăiate, păpuşi ce pot fi manipulate cu mâinile şi degetele (teatru de păpuşi), jucării care imită aspiratorul, căruciorul de cumpărături, telefonul; aeroport, autostradă, fermă cu animale, trenuleţ pe şine - toate în miniatură, creioane de colorate, carioci, cretă colorată (toate non-toxice) cărţi de colorat etc.;

     Între 2 ani şi jumătate - 3 ani, sunt pe rol jocurile de imitaţie a adultului (cum vorbeşte acesta la telefon, cum şofează etc), dar şi tricicleta, cărţile de poveşti etc. La acestă vârstă copii au deja o bună coordonare a mâinilor şi degetelor şi preferă să taie, lipească, să deseneze, să facă teatru de păpuşi sau un puzzle simplu;

     La 3 ani sunt caracteristice jocurile cu subiect care stimulează imaginaţia (fetiţa face pe medicul, băiatul pe soldatul). Joaca “de-a mama şi de-a tata” este foarte populară. De asemenea, jocurile inspirate din realitatea cotidiană, cum ar fi: “de-a doctorul/asistenta”, precum şi roluri de ficţiune, cum ar fi cele inspirate din cărţi sau din filme, ca de exemplu: “de-a vrăjitoarea”, “Omul Păianjen” etc. Cărţile îl interesează tot mai mult; priveşte imaginile şi inventează tot felul de întâmplări. Dar mai presus de toate îi place să i se povestească.

      Cât priveşte partenerul de joc, adultul ocupă rolul primordial (mama promovează, mai ales jocuri verbale şi de inteligenţă, iar tata preferă jocurile fizice). Până la 3 ani, copilul nu ştie să se joace cu alţi copii şi nu este vorba de egocentrism ci, în primul rând, de carenţele unor trăsături pe care le reclamă jocul, privind distributivitatea atenţiei, capacitatea de cooperare etc. În consecinţă, până la această vârstă, chiar dacă sunt plasaţi împreună, copiii respectivi se spionează reciproc, eventual îşi surâd, dar fiecare acţionează pe cont propriu.

      Până la vârsta de 3 ani, nu trebuie să i se pretindă copilului să fie ordonat când se joacă. Şi cu toate acestea singurul lucru pe care îl poate pretinde adultul este să fie ajutat la strânsul jucăriilor.

Rolul familie in educarea copilului

 

     

Părinţii au rolul fundamental de a fi responsabili de formarea şi dezvoltarea copilului, prin comportamentele parentale, sistem de valori, conduite şi roluri pe care copilul le observa zilnic şi pe care le imita cu uşurinţă. “Factorii de mediu familial reprezintă determinanţi ai comportamentului şi personalităţii” (Gr. Nicole, 2008, p.78)

      Familia îndeplineşte un rol important în dezvoltarea personalităţii copilului, prin modul în care încearcă să îl educe şi să îl formeze. Astfel, influenţele familiei determină stima de sine, ajută la conturarea unei imagini de sine a copilului, la dezvoltarea de aptudini, la interiorizarea de valori şi modele comportamentale.

      Un rol deosebit de important al familiei se referă la atmosfera familială în care copilul se dezvoltă. Cei mici învaţă mai degrabă din comportamentele observate zi de zi de la părinţi, decât din vorbele pe care aceştia le spun. De asemenea, copilul va extinde imaginea sistemului familial din care face parte şi asupra mediului social în care se va dezvolta. Astfel, copilul poate creşte cu imaginea unui mediu social instabil, ce îl va determina să fie nesigur pe sine şi să aibă dificultăţi de relaţionare.

      În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson).

      Răspunsurile părinţilor la nevoile copiilor determină un ataşament sigur, în timp ce lipsa răspunsurilor la nevoile copilului determină un ataşament nesigur.

      Părintele este un model pentru comportamentul copilului şi pentru trăsăturile de personalitate şi de caracter. Acest lucru este posibil datorită procesului de identificare al copilului prin adoptarea caracteristicilor, convingerilor, atitudinilor şi comportamentelor. Identificarea se produce ca şi consecinţă a observării şi imitării modelelor familiale. Pentru formarea unor însuşiri caracteriale pozitive nu sunt suficiente intenţiile părinţilor, ci acţiunile pozitive ce servesc ca şi modele pentru copii.

      Părinţii influenţează achiziţia aptitudinilor sociale prin modul de relaţionare în cadrul familiei, climatul afectiv şi socio-cultural. Modul prin care părinţii participă la viaţa societăţii, se implică în colectivitate, comunică, îşi asumă roluri şi funcţii, facilitează integrarea socială a copilului. Un mediu în care copilul este acceptat, primeşte afecţiune şi înţelegere va încuraja disponibilitatea copilului de a se implica în viaţa socială şi de a face faţă provocărilor întâlnite în acest demers.

      Stilul parental adoptat de părinte determină comportamentul prosocial al copilului.

      Delincvenţa juvenilă apare în familiile cu un nivel scăzut al coeziunii familiale ca o “ultimă tentativă a adolescentului de a-i apropia pe membrii în jurul unei cauze comune sau în ajutorul celui aflat în impas” (Monique V.G. Morval şi G. Biron, 1993, p 102).

      Anumite condiţii socio-familiale şi probleme precum agresiunea psihologică a părinţilor asupra copiilor, conduc la răspunsuri dezadaptative ale copiiilor, la evoluţia lor pe o traiectorie deviantă.

      Factorii traumatizanţi responsabili de adoptarea unui comportament deviant pot fi împărţiţi în patru categorii:

1. Tipul hipoprotector: lipsa de afecţiune, îngrijire, supraveghere;
2. Tipul hiperprotector: absolvirea copilului de responsabilitatea propriilor fapte;
3. Tipul inconsecvent: duce la formarea unui comportament influenţabil;
4. Tipul hiperautoritar: subminează încrederea în sine.

      De asemnenea, stilul de viaţă al părinţilor, ce influenţează dezvoltarea copilului în perioada intrauterină poate provoca tulburări copiilor, ducând la comportament dezadaptativ (sindrom alcoolic fetal, stres, fumat, mediu haotic de viaţă).

      Stilul educativ al familiei influenţează dezvoltarea inteligenţei copilului, vârsta critică pentru dezvoltarea intelectuală a celui mic se situează înaintea împlinirii vârstei de 4 ani, având apogeul în perioada cuprinsă între patru şi opt luni.

      În perspectiva lui Jean Piaget, dezvoltarea cognitivă a copilului este favorizată de un mediu ce conţine stimuli care perturbă sistemul cognitiv existent, dar şi de regularităţi ce reechilibrează sistemul perturbat.

      Dezvoltarea cognitivă a copilului este influenţată de nivelul de coeziune al familiei, în special în ceea ce priveşte acordul/dezacordul referitor la recompense şi sancţiuni.

      Elisabeta Stănciulescu susţine că familiile structurate care oferă posibilitatea copiilor de a-şi dezvolta individualitatea într-un cadru normal, oferă condiţii pentru dezvoltarea cognitivă propice.

      De asemnea, performanţa scolară este asociată cu afecţiunea şi sutinerea parentală, dar şi cu controlul şi exigenţa în ceea ce priveşte reuşita şcolară.

Invatare Timpurie

     

 

Învăţarea timpurie se realizează susţinută şi acompaniată de adult. Acesta îl ghidează în procesul cunoaşterii şi îi denumeşte semnificaţia celor învăţate. Copilul obţine, astfel, cheile prin care îşi organizează şi structurează coerenta propriei persoane, în raport cu lumea în care trăieşte.

      Jocul are un rol fundamental în dezvoltarea copilului deoarece: îi satisface nevoia de cunoaştere prin explorare şi manipulare; incurajeaza mişcarea stimulând organele de simţ; oferă prilejul de a imita; ajuta la exprimarea emoţiilor şi controlarea acestora; ajuta la concentrarea atenţiei.

      Copilul învaţă prin imitare, explorare şi experienţe, jocul permite practicarea acestora într-o modalitate naturală, menţinând curiozitatea copilului şi dorinţa acestuia de cunoaştere.

     Copilul mic învaţă prin reluări şi repetări ale unei activităţi, a operaţiilor activităţilor până când acestea se perfecţionează şi se rafinează.

      Creşterea şi dezvoltarea copilului are loc într-un ritm alert, schimbările survenind de la o zi la alta. Dezvoltarea şi învăţarea copilului reprezintă un proces continuu care se bazează pe experienţele şi cunoştinţele anterioare ale copilului.

      Dezvoltarea fizică, senzorială, emoţională, cognitivă şi a limbajului şi comunicării evoluează integrat încât fiecare domeniu contribuie la dezvoltarea celorlalte. Orice interacţiune cu adultul sau cu mediul este un act de învăţare.

      Toţi copii parcurg aceleaşi stadii de dezvoltare, ritmul este diferit de la un copil la altul.

      Siguranţa şi confortul emoţional este fundalul pe care se organizează achiziţiile copilului indiferent de ritmul său de dezvoltare.

      Predictibilitatea programului are un rol esenţial în organizarea mentală a copilului, în crearea sentimentului de siguranţă şi securitate şi în aderarea lui la ordine şi reguli.

      Copilăria este definită ca etapa în care Jocul şi Joaca este principala activitate a copilului.

      Chiar şi simpla urmărire atentă a mâinii sau a picioarelor este o formă de joc pentru cel mic.

      Jocul, în dezvoltarea timpurie a celui mic are rol: adaptativ la mediul înconjurător; de socializare, prin interiorizarea regulilor şi acceptarea acestora; de relaţionare, prin stabilirea de relaţii cu alţi copii/adulţi; dezvoltarea necesităţii de autodezvoltare: copilul intrând în competiţie cu sine; tonic general, contribuind la starea de bine; motivator, prin joc anumite lucruri neplăcute pot deveni plăcute.

      Prin joc, părinţii îşi pot întări relaţia de afectivitate cu cel mic. De asemenea, se dezvoltă abilităţile de comunicare a celui mic, dar şi a părintelui pentru a înţelege mai bine nevoile copilului.

      În primele luni de viaţă copilul percepe lumea înconjurătoare prin simţuri, de aceea activităţile de stimulare senzoriale sunt foarte potrivite. Dezvoltarea simţurilor copilului, stimulează dezvoltarea intelectuală.

Somnul bebelusui

Copii au nevoie de stabilitate pentru a se putea dezvolta armonios. Stabilitatea sprijină sentimentul de încredere. Rutina în orarul copilului îl ajută să scape de temeri şi nelinişti, copilul ştiind lucrurile ce vor urma.

Perioada de somn şi repaus este prezentă şi la făt în perioada intrauterină. Aceasta este independentă de cea a mamei. După naştere bebeluşul are nevoie de aproximativ 16-20 de ore de somn, repartizate în etape scurte şi frecvente.

Până la 6 luni, copilul are nevoie de 16 ore de somn, din care 5-9 au loc în perioada nopţii, iar pe durata zilei au loc între una şi trei sieste.

De la 6 luni, programul de somn al bebeluşului se adaptează după cel al adultului. Spre vârsta de 4 ani programul de somn este similar adultului. În perioada 6-12 luni, jumătate din bebeluşi se trezesc măcar o dată în timpul nopţii. Perioada mersului la culcare poate fi o provocare pentru părinţi.  Pentru copil, somnul poate deveni un moment neliniştitor, presupunând îndepărtarea de tată şi mamă.

Tranziţia de la un program activ la perioada de somn poate deveni plăcută atât pentru copil cât şi pentru părinte în condiţiile în care se conştientizează că este un moment special. Crearea unei rutine, a unui ritual îi va permite copilului să înţeleagă că se apropie momentul să facă nani, fiindu-i mult mai uşor să accepte.

Ritualul înainte de culcare poate consta în: baie, biberon/gustare, mangâiere, o poveste, un cântec, jucăria preferată, muzică liniştită, aprinderea unei veioze.

Este importantă diferenţa între a pregăti copilul pentru somn şi a adormi copilul. Este mult mai uşor să se aşeze copilul în pătuţ înainte de a-l adormi, dacă începe să plângă poate fi mângâiat, liniştit. Astfel el va înţelege că este cazul să doarmă singur, fiind mult mai uşor în următorii ani.

Asemenea adulţilor care au o grămadă de ritualuri înainte de culcare (o anumită poziţie a pernei, o anumită aranjare a lenjeriei) şi copilul îşi dezvoltă o serie de ritualuri înainte de culcare. Astfel, si copilul, dacă va fi învăţat să doarmă în braţe său legănat.

În jurul vârstei de 4 luni, majoritatea copiilor dorm de obicei noaptea, trezindu-se o dată, de două ori. De asemenea, ei mai aţipesc de 2-3 ori în timpul zilei. Către sfârşitul primului an, majoritatea aţipesc doar de 2 ori pe zi. Durata totală a somnului se reduce treptat pe parcursul primului an de viaţă. În jurul vârstei de 9 luni, copilul începe să conştientizeze permanenţa obiectelor. Astfel, simpla absenţă a unui obiect nu va mai determina uitarea acestuia. Acesta se va trezi noaptea şi văzând că este singur, îşi va striga părinţii/va plânge. Dacă, după ce se linişteşte, este pus în pătuţ, fără ca el să fi adormit deja la părinte în braţe, se va obişnui să adoarmă singur.