Pentru intaia oara parinti: cum gestionam situatiile de criza

     Venirea pe lume a unui copil semnifică o transformare radicală a vieţii personale, în special a celei de cuplu. Locul pe care bebeluşul îl ocupă în viaţa unei familii este foarte important.

      Primele sentimente ce pot încerca o mamă imediat după naştere sunt intense: uimire, şoc, uşurare, epuizare.

      A avea grijă de un nou născut presupune multă muncă, deoarece bebeluşul are nevoie de părinţii săi pentru a-i îndeplini toate nevoile. Unii copii par că se acomodează repede la noua lume din care fac parte, pentru alţii procesul de acomodare este însă destul de greoi.
      Necesităţile financiare şi carierele solicitante, reprezintă o presiune uriaşă pentru tânăra mămică. Responsabilităţile copleşitoare, schimbarea programului şi a activităţilor, schimbările hormonale şi fizice modifică dispoziţia mamei.
      Deşi la început nimic nu o va motiva pe mămica să facă şi altceva decât să răspundă la nevoile celui mic, ce poate plânge mult la început, implicarea într-o acţiune, de genul: croşetat, cusut, plimbat se poate dovedi benefică.
      Adesea bebeluşul are reacţii diferite faţă de ceea ce părinţii au citit sau pentru ce aceştia s-au pregătit. Părinţii trebuie să se adapteze la mediul bebeluşului, să înveţe să îl cunoască, să se informeze şi să răspundă la nevoile sale individuale cât mai bine cu putinţă.
      De cele mai multe ori părinţii sunt îngrijoraţi crezând că nu vor fi capabili să răspundă corespunzător nevoilor celui mic şi se simt depăşiţi de evenimente. Lipsa de încredere, senzaţia că sunt singuri şi tristeţea sunt reacţii normale, constituind aspecte ale procesului de învăţare a artei de a fi părinte.
      Un mediu bine organizat este benefic pentru moralul părinţilor care, astfel se vor putea ocupa de creşterea şi îngrijirea bebeluşului. Astfel, se poate cere ajutorul pentru sarcini, precum: menaj, gătit, spălat.

      Ce se întâmplă de fapt?

      Pe lângă fluctuaţiile hormonale, corpul încă suferă datorită transformărilor la care a fost expus. Dacă a fost şi o naştere cu probleme şi mămica nu a avut contact imediat cu copilul său este în altă încăpere, pot să apară sentimente de vinovăţie. Oboseala şi stările trăite vor amplifica şi mai mult starea de tristeţe.

      Cauzele apariţiei acestei stări sunt atât de natură biologică, cât şi emoţională. Cele mai multe dintre simptome sunt atribuite schimbărilor hormonale bruşte apărute după naştere.

Conferinta Nationala a Psihologilor Scolari, Constanta

 

Sambata, 31 mai 2014, in cadrul sectiunii Consilierea Familiei, voi prezenta programul de Educatie Parentala, desfasurat in cadrul Fundatiei Inocenti, in parteneriat cu IOMC "Dr. Alfred Rusescu".

 

 

 

CONFERINŢA NAŢIONALĂ CU PARTICIPARE INTERNAŢIONALĂ A PSIHOLOGILOR ,

cu tema
,,CONSILIEREA ŞCOLARĂ ÎNTRE PROVOCĂRI ŞI PARADIGME"
ediţia a-VI-a
  va avea loc la Constanţa în perioada 30-31 mai 2014!

 

     Conferinţa se adresează psihologilor şi psihopedagogilor şcolari, cadrelor didactice cu atribuţii în consilierea elevilor.

http://educonfct.ucoz.ro/
 

 

Programele de educatie parentala

Familia joacă primul rol în iniţierea procesului de învăţare permanent a copilului. Prin  procesul de învăţare în cadrul familiei, acest rol continuă pe întreaga durată de viaţă a unui individ.

Educaţia familială reprezintă o modalitate esenţială de realizare a educaţiei informale şi manifestă principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experienţe de viaţă trăite în mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor şi a grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influenţarea implicită, integrală şi continuă.

“Întărirea libertăţilor individuale, sporirea siguranţei cetăţeanului şi a familiei” (www guv.ro. Obiective Program de Guvernare) nu pot să devină o realitate dacă familia nu-şi realizează funcţiile, în principal, funcţia de socializare/educativă.

La începutul secolului 20 au luat naştere primele programe de educaţie parentală, care aveau ca scop instruirea părinţilor pentru buna dezvoltare a copilului. Acestea au căpătat amploare după al doilea război mondial. De asemenea, au existat initiative care s-au concentrat asupra familiilor defavorizate, în scopul prevenirii abandonului școlar pentru copiii care aveau eşecuri şcolare. Head Start este un astfel de Program, care a debutat la mijlocul anilor 1960. În Europa, educaţia părinţilor se dezvoltă în a doua jumătate a secolului 20, în ţările vest-europene.

Primele reviste dedicate părinţilor au apărut în Europa între 1830 şi 1850 – Mother’s Magazine, Mother’s assistant şi Parent’s magazine. La începutul anilor 60, Thomas Gordon a dezvoltat cursul pentru părinţi Parent Effectiveness Training (P.E.T). Pe baza modelului pe care l-a dezvoltat, Gordon i-a învăţat pe părinţi, profesori, educatori şi lideri, de-a lungul a 50 de ani, să construiască relaţii eficiente.

 

 

Educaţia părinţilor este, astfel, o formă de intervenţie asupra părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor. Educaţia părinţilor conține un set de măsuri educative şi de sprijin care ajută părinţii pe următoarele dimensiuni: înţelegerea propriilor lor nevoi (fizice, sociale, emoţionale şi psihologice); cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor; construirea de punţi de legătura între părinţi şi copii.

Educaţia adulţilor, cu excepţia unor programe de promovare profesională, nu poate deveni obligatorie; ea se adaptează nevoilor adulţilor şi să asigură condiţii de autoeducaţie şi autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului şi timpului de învăţare.

În acest context, părinţii, dar şi viitorii părinţi, ca grupuri ţintă, necesita flexibilitate, dinamism şi adaptabilitate din partea sistemului educativ, care este nevoit să se plieze pe cerinţele şi nevoile acestora.

Statutul şi rolul de părinte, cu atribuţii de natură fizică, psihică, socială, culturală şi economică, au evoluat rapid, sub influenţa dezvoltării întregii lumi dar şi a diversificării modelelor familiale şi educaţionale, adăugând astfel mereu, noi competenţe şi abilităţi.

În aprilie 2006, în cadrul Conferinţei de la Monaco, Consiliul Europei a lansat pentru o perioada de 3 ani programul „Să construim o Europă cu şi pentru copii”, urmărind garantarea unei abordări integrate a promovării drepturilor copiilor în statele membre.

În decembrie 2006 Comitetul de Miniştrii ai statelor membre ale Uniunii Europene a adoptat Recomandarea nr. 19 (2006), prin care recunoaşte importanţa educaţiei parentale şi recomandă statelor membre UE măsuri pentru crearea unor politici speciale de suport pentru parentalitate.

Chestionar pentru identificarea stilurilor parentale care vi se potrivesc

 

IDENTIFICAŢI  LUCRURILE  CARE  VĂ  MOTIVEAZĂ !

 

Să începem cu 9 întrebări simple. Nu există răspunsuri corecte sau greşite în cadrul acestei metodologii,  prin care se urmăreşte identificarea fundaţiei personalităţii dvs : metoda motivaţională dominantă. După ce veţi înţelege  ce   anume  vă  motivează să vă comportaţi într-un anumit fel,  veţi fi pregătit să descoperiţi dacă sunteţi : Altruist, Organizator, Visător, Observator, Investigator, Comic, Protector, Împăciuitor sau Moralizator. Împreună cu fiecare întrebare există trei exemplificări. Alegeţi una care vi se potriveşte cel mai bine.

 

1. Când  vă  gândiţi  la  propria dvs strategie  de a fi părinte, care din exemplificările următoare vă caracterizează stilul cel mai bine ?                                            

 

a)      Stilul meu se bazează pe interacţiune, energie şi, mai ales, pe stabilirea unei legături cu copiii mei. Mă întreb : „ Legătura dintre noi se situează la un nivel emoţional ? Încerc să înţeleg punctul lor de vedere. Dar oare ei înţeleg punctul meu de vedere ? Cum mă văd ei pe mine ? Legătura noastră este extrem de importantă.”

b)     Stilul meu este intuitiv: am un fler al meu care îmi spune ce este bine şi ce este rău, ce este frumos şi ce este urât. Nu –mi plac conflictele, dar atunci când am ceva de spus, o spun răspicat şi vreau să fiu ascultat cu atenţie. Nu-mi place să fiu constrâns de cei din jur sau să mi se impună pretenţii cu caracter social.

c)      Stilul meu este intelectual, fără nici un dubiu. Mă interesează felul în care copiii mei gândesc, procesează informaţiile sau îşi exprimă ideile. Eu trăiesc în lumea mea personală : conceptualizez, imaginez, gândesc, cercetez şi soluţionez lucrul cel mai important pentru mine.

 

2. Cum  priviţi  felul  în care comunicaţi  cu  familia  dvs ?

 

a)      Ce vezi  este  ce  primeşti. Nu-mi place să mă prefac. Vorbesc despre lucruri  aşa cum le înţeleg eu. Sunt natural. Nu ţin nimic secret faţă de familia mea.

b)     Îmi place să prezint lucrurile în cea mai bună lumină posibilă. Nu mint, dar fac în aşa fel încât să primesc un răspuns din partea celor cu care vreau să relaţionez – mesajul este mijlocul meu de comunicare. Aşa încerc să redau totul ca un spectacol, să-mi pun în evidenţă ideile, să găsesc nuanţe de exprimare prin care să-i fac să mă înţeleagă. Mă folosesc de emoţii, gesturi teatrale, de orice, pentru   a-i face să mă înţeleagă mai bine.

c)      Încerc să păstrez totul pe cât posibil la un nivel conceptual, ordonat şi pur  din punct de vedere intelectual. Îmi place să pun întrebări, să-mi exprim scepticismul şi să fiu un distins filosof. Încerc mereu să văd mai departe de suprafaţă. Vreau să-mi obişnuiesc copiii să gândească şi ei în acest mod. Dacă  dorim să fim cu picioarele pe pământ, trebuie să privim mereu ceea ce este logic şi raţional.

 

3. Încercaţi  să  vă  învăţaţi copiii  să  rezolve  probleme,  să  ia  decizii  şi  încurajaţi  dezvoltarea  lor  pozitivă. Care este  cel  mai  important  lucru  în sprijinul dezvoltării  copiilor  dvs ?

 

a)      Le  ajut dezvoltarea prin activitate mentală, prin găsirea de răspunsuri şi prin mulţumirea care apare când văd că sunt deschişi către noi posibilităţi, către o vedere de ansamblu şi concluzii noi. Energia lor mentală îmi stimulează propria gândire şi asta-mi place.

b)     Le ajut dezvoltarea preţuindu-i ca oameni. Le arăt cât de variate pot fi contactele interumane : suişurile şi coborâşurile emoţionale, sentimentul apartenenţei atunci când ne potrivim perfect cu cineva şi avem o experienţă profundă. Familia mea este un mic univers, complet şi autosuficient; ne derulăm vieţile împreună – unitatea este construită prin empatie, înţelegere şi nimic altceva.

c)      Le ajut dezvoltarea încercând să-i îndrept într-o direcţie bună, care să le ofere o viaţă împlinită. Oamenii au nevoie de o identitate, de un loc al lor în lume. Lumea este greu de înţeles – te poţi rătăci foarte repede. Pentru mine a-i învăţa înseamnă a le dezvolta aptitudini şi a le oferi cele necesare pentru drumul lor în viaţă.

 

4. În mod  obişnuit  vă  înţelegeţi  bine  cu  copiii dvs,  dar  mai  există  şi  momente  când  cedaţi.  Ce  spun  ei  în  aceste  momente  despre  dvs ?

 

a)      Devin prea  emotiv atunci când vorbesc cu ei; de multe ori ei cred că încerc să-i manipulez pentru a interacţiona cu mine. De ce nu pot să spun lucrurile pe faţă, aşa cum sunt ? Încerc să disimulez: este ca şi cum aş simţi nevoia de a fi aprobat de ei.

b)     Sunt prea abstract, prea teoretic, prea detaşat. Ei au nevoie de o legătură mai emoţională şi mai personală cu mine. Când stăm de vorbă, eu îi ascult, dar ei au impresia că sunt absent, că meditez la altceva. Cu cât încearcă să se apropie de mine, cu atât eu mă distanţez de ei. Ajung să se întrebe dacă mă poate influenţa ceva din punct de vedere emoţional.

c)      Sunt considerat de neclintit, implacabil, cu toate că eu nu sunt de aceeaşi părere. Ştiu că, dacă vreau ceva cu adevărat, nimeni nu mă poate face să renunţ. Am fost acuzat că sunt extrem de defensiv, încăpăţânat şi critic. De obicei, nu sunt conştient de impactul pe care îl am asupra oamenilor.

 

 

5. Copilul  dvs  are  probleme  la  şcoală  pentru  că  a  adus  o  ofensă  gravă.  Cum  îl  ajutaţi  în  acest  moment  dificil ?

 

a)      Încerc  să rămân raţional şi să nu mă încurc în emoţii. Îi  explic  inevitabilitatea unei decizii disciplinare bazată pe regulamentul şcolii. Îl pot ajuta dacă-mi păstrez gândirea logică. Apoi, putem avea o discuţie şi –l pot ajuta să vadă toate motivele care au dus la acest rezultat. El ştie bine cât de mult îl iubesc; întâmplarea nu are nici o legătură cu asta - regulamentul şcolii este obligatoriu.

b)     Încerc să-l ajut printr-o atitudine deschisă, directă şi printr-o discuţie realistă, numai între noi doi. Amândoi ştim bine cum este situaţia, cât de mult îl iubesc. Acest lucru nu afectează în nici un caz relaţia dintre noi- nici nu se pune problema -  dar aşa stau lucrurile. El a făcut o greşeală. Cu toţii greşim. Cel mai bun mod de a rezolva aceste situaţii este de a spune întotdeauna tot ce s-a întâmplat, clar şi fără discuţii inutile.

c)      Încerc să-l ajut arătându-i încă o dată cât de mult îl iubesc. Nu-mi plac aceste situaţii. Când copiii mei au probleme, mă doare sufletul. Sunt mult mai agitat din această cauză de cât sunt dispus să recunosc. Problemele emoţionale mă lovesc cel mai tare. Îl cunosc atât de bine încât ştiu ce simte în sufletul lui, de parcă aş fi eu însumi. Chiar dacă a greşit – şi asta o ştim bine cu toţii – încerc să-i arăt cât de mult îl iubesc.

 

6. Copilul  dvs vă  spune  în  ultimul  moment  că  vrea  să-şi  petreacă  ziua  de  naştere  cu  prietenii,  ştiind  foarte  bine  planurile  pe  care  le-aţi  făcut  împreună  pentru  acea  zi.  Care  este  prima  dvs  reacţie ?

 

a)      Neîncredere – nu pot  să  accept aşa ceva. Ştiu că va creşte şi va vrea să fie independent, dar de ce acum, de ce tocmai de ziua lui ? am planificat ziua aceasta de luni întregi. Ştie cât de mult îmi plac aniversările. Sunt atât de dezamăgit ! m-a făcut să sufăr. Nu voi putea niciodată să trec peste asta.

b)     Bănuiesc că ar fi trebuit să prevăd că se va întâmpla aşa ceva. Ne-a dat de înţeles încă de anul trecut. A crescut – am văzut toate semnele – dar nu m-am gândit că se va întâmpla chiar azi. Dacă stăm să ne gândim logic şi raţional, este o cerere îndreptăţită  - arată o dezvoltare normală. Am fost orbit de propriile mele aşteptări. Am să trag învăţăminte din această întâmplare. Bineînţeles că vrea să fie împreună cu prietenii săi, să aibă propriile experienţe şi amintiri. Nu vreau să-i strivesc personalitatea.

c)      Sunt supărat şi chiar furios din cauza asta . Trebuia să-şi respecte angajamentele. Este simplu: nu este frumos să strici planurile oamenilor în ultimul moment. Ar fi trebuit să-mi dea un indiciu şi nu să-şi facă planuri pe ascuns. În lumea asta eşti mereu lovit într-un fel sau altul, chiar şi de proprii tăi copii. Furia este atotcuprinzătoare. O simt în tot corpul meu. Am să număr până la 10, dar trebuie să afle şi el cât este de nedrept să procedeze aşa.

 

7. Vrei  să  fii  un  părinte  extraordinar – visele  tale  reflectă  cea  mai  secretă  parte  a  ta.  Pasiunea  ta  izvorăşte  din :

 

a)      Sentimentul că am ceva de care copiii mei se pot simţi ataşaţi. Consider că am destule calităţi pentru a mă arăta celorlalţi într-un mod onest şi efectiv. Totul depinde de oameni. Pot să relaţionez cu cei din jur, sunt în pas cu vremurile şi am capacitatea de a înţelege oamenii. Vreau ca şi copiii mei să fie la fel ca mine. În sufletul meu ştiu că este adevărat.

b)     Impresia că mă aflu în locul potrivit, la momentul potrivit şi că fac ceea ce-mi place să fac dintotdeauna. Când capul, inima şi instinctul meu mă ghidează către ceva, pot fi sigur că-mi va ieşi bine. Pot să-mi canalizez puterea în acea direcţie. Nu aş fi devenit părinte dacă nu mi-aş fi dorit  100 % să fiu părinte. Sunt un părinte 110 %.

c)      Siguranţa că am idei extraordinare despre cum trebuie să fie un părinte care îşi iubeşte copiii şi le vrea tot binele din lume. Nu m-aş fi implicat în nimic dacă n-aş fi fost convins că ideile mele sunt bune; m-aş fi gândit foarte bine înainte de a deveni părinte. Dacă n-aş fi fost sigur de validitatea modului meu de gândire, n-aş fi riscat.

 

8. Vrei  să  candidezi  pentru  un  post  liber  în  comitetul  de  părinţi.  Sunteţi  convins  că vă puteţi descurca bine şi  că  puteţi  contribui  la  îmbunătăţirea  situaţiei  din  şcoala  unde  învaţă  copilul  dvs  datorită :

 

a)      Ideilor  bune pe are le am. Nimeni nu poate spune că ceea ce fac nu este bine. Am cunoştinţe atât teoretice, cât şi practice. Sunt la fel de capabil ca oricine altcineva din comitetul de părinţi.

b)     Capacităţilor mele comunicaţionale. Indiferent de situaţie, antrenamente cu echipa de juniori, întâlnirea comitetului coral sau muncă voluntară în interesul comunităţii, am reuşit întotdeauna să-mi expun ideile în aşa fel încât să-i conving pe oameni. Eu cunosc bine oamenii; oamenii sunt viaţa mea. Pot face pe oricine să mă urmeze.

c)      Faptului că este bine pentru mine în acest moment. Mă pot integra foarte bine în acest comitet. Am instincte foarte bune. Am dovedit acest lucru mie şi celor din jur de foarte multe ori. Mulţi oameni au avut de câştigat de pe urma instinctelor mele. Doar ceva în care cred cu adevărat m-ar putea face să candidez în aceste alegeri. Oamenii ştiu care este poziţia mea şi asta îi face să se simtă în siguranţă.

 

9. Copilul dvs scrie  un  referat  pentru  şcoală, despre motivul  pentru  care  dvs  sunteţi  cel  mai  bun  părinte  din  lume.  Este  publicat  în  revista  şcolii.  Care  este  reacţia  dvs ?

 

a)       Este minunat – este o recunoaştere oficială a stilului meu ca părinte. Copilul meu îmi apreciază modul meu de gândire şi energia mea intelectuală, şi asta mă face fericit. A înţeles tehnica mea superioară, pe care o utilizez în toate activităţile; este ceva ce el poate aprecia şi despre care poate scrie. Sunt încântat.

b)     Este foarte frumos – dar referatul nu este despre mine. Nu eu sunt subiectul lucrării. Referatul este despre el şi despre cât de inteligent şi de talentat poate fi. Publicarea acestui referat nu schimbă lucrurile cu nimic; nu mă va face un om mai bun, nu-mi va face viaţa mai interesantă, nu va modifica relaţia dintre noi. Voi fi în continuare acelaşi părinte care am fost dintotdeauna.

c)      Ştiu că sunt un părinte bun, aşa că merit această recunoaştere, dar mai sunt şi alţi părinţi buni. Ce este cu adevărat important este faptul că fiul meu a scris despre  mine. Asta înseamnă enorm pentru mine. Înseamnă că mă cunoaşte bine de tot, că mă preţuieşte, că se simte aproape de mine şi că este mândru de mine. Acest lucru mă face cu adevărat fericit.

 

 

 

 

 

 

Ce  gândesc ?  Ce  simt ?

 

Acum, că aţi rezolvat acest exerciţiu, identificaţi-vă răspunsurile în schema de mai jos. Stilul dv dominant este reflectat de secţiunea cu cele mai  multe opţiuni. Veţi vedea că aţi avut şi răspunsuri care nu corespund stilului respectiv. Motivele sunt întemeiate şi reprezintă o consecinţă a modificărilor stilului dominant atunci când vă aflaţi sub stres sau într-o situaţie extrem de relaxantă. Cu toate acestea,   stilul  dv  dominant  este  cel  care  are  cele  mai  multe  răspunsuri.

 

Stilul  sensibil  ( Ataşat ) :  1a, 2b, 3b, 4a, 5c, 6a,  7a, 8b, 9c.

 

Stilul  introvertit ( Detaşat ) : 1c, 2c, 3a, 4b, 5a, 6b, 7c, 8a, 9a.

 

Stilul  instinctual ( Apărător ) : 1b, 2a,  3c, 4c,  5b, 6c, 7b, 8c, 9b.

 

Studiile  asupra personalităţii umane arată că ne începem viaţa fie ca Ataşat, Detaşat sau Apărător. Clasificarea aceasta se bazează pe studiile psihologului Karen Horney, un pionier în domeniu, care, în cartea sa intitulată „ Conflictele voastre interioare”, descrie trei mari tipuri de personalităţi umane : cel care se îndreaptă spre oameni ( tipul Ataşat ), cel care se îndepărtează de oameni ( tipul Detaşat ) şi cel care acţionează împotriva oamenilor ( tipul Apărător ). Oamenii sunt o fuziune complexă între aceste trei stiluri de viaţă, dar unul din ele este întotdeauna dominant.

 

 

 

Chestionarul  a fost preluat din cartea „ Află ce fel de părinte eşti” de Janet Levine apărut  la Editura Bic All, Bucureşti, 2004. 

 

 

 

 

Muzica si dezvoltarea bebelusului in perioada intrauterina

Terapia prin muzica in ceea ce priveste educarea copilului incepe inca din viata intrauterina. Anumite sunete si melodii se pare ca au efecte remarcabile asupra creierului copilului si asupra dezvoltarii si comunicarii cu acesta, in special melodiile care contin sunete pure ale instrumentelor clasice: pian, chitara, vioara, flaut, nai. Percutia este recomandata a fi ascultata mai tarziu, la copilul prescolar, dupa ce ritmul a fost deja sesizat fara a fi dictat de percutie.


Beneficiile muzicii in sarcinaCercetatorii au descoperit ca micutii in timpul dezvoltarii intrauterine sunt foarte receptivi in privinta muzicii inca din al doilea trimestru de sarcina. Ei invata sa se relaxeze alaturi de mamica (stiti doar ca starile mamei se transmit copilului), invata sa doarma pe anumite melodii, comunica cu mamica sau taticul intinzand o manuta sau un piciorus care se vad proeminand prin uterul gravid, ori chiar capsorul...


Medicii au sesizat ca micutii care nu se intorc in pozitia de nastere in ultimul trimestru pot fi convinsi prin meloterapie. Se aplica pe burtica mamei casti cu melodii clasice iar copilul tinde sa se aseze cu capul in dreptul zonei de unde vine muzica.


In plus, copiii care asculta muzica in timpul vietii intrauterine dezvolta ulterior un IQ mult mai ridicat decat media pe familie si decat un copil de aceeasi varsta. Se pare ca sunetele stimuleaza cresterea si inmultirea celulelor cerebrale (neuroni) si de asemenea stimuleaza crearea conexiunilor intre celulele nervoase.


Un alt plus pe care il aduc melodiile pentru copii in timpul dezvoltarii intrauterine este reprezentat de dezvoltarea emotionala a copilului, dar si de dezvoltarea comunicarii.


Micutul comunica prin atingere inca din burtica, se calmeaza sau chiar adoarme la ascultarea anumitor melodii. Aceleasi stari le traieste si dupa nastere. Astfel daca bebelusului i se pun aceleasi melodii din timpul sarcinii, el dezvolta acele comportamente: de comunicare, de relaxare, de inveselire sau de adormire, in functie de melodia ascultata. Ceea ce demonstreaza ca micutii au memorie inca din viata intrauterina.


De asemenea gravidele care asculta muzica in sarcina si apoi in timpul travaliului au avut nasteri mai usoare.


Cea mai buna muzica in sarcinaSpecialistii au dat verdictul: cea mai buna muzica este cea clasica, instrumentala in special. Melodii pentru copii indicate in sarcina:


- Sonata pentru flaut, alto si harpa
- Clar de luna de Debussy
- Concertul nr. 4 in Re Minor al lui Paganini
- Concertul nr. 5 pentru pian si orchestra de Beethoven


- Nocturnele lui Chopin
- "Frumoasa din padurea adormita" de Ceaikovsky
- Apocalipsa animalelor de Vanghelis
- Poemul simfonic Vltava de Smetana


- Dimineata de Grieg
- Carnavalul de Dvorak
- Bolero de Ravel
- Oda bucuriei de Beethoven


- Ave Maria de Schubert
- Lacul lebedelor de Ceaikovsky
- Corul pelerinilor de Wagner
- Aida de Verdi


- Branderburgicele de Bach
- Concert nr.1 in Mi Minor de Chopin
- Don Juan de Mozart
- Rapsodia Maghiara de Lizst

http://sanatate.bzi.ro/descopera-ce-muzica-ajuta-la-dezvoltarea-bebelusului-tau-in-viata-intrauterina-13236

The Lasting Effects of Neglect: Altered Brain Structure in Children Read more: The Lasting Effects of Neglect: Altered Brain Structure in Children

Kids who are neglected, growing up without normal emotional and social interaction, have measurably different brain structure from other kids, according to a new study from researchers at Boston Children’s Hospital.

The study compares kids raised in Romania’s infamous state-run orphanages with kids raised in normal Romanian family homes at the same time. MRI brain scans show that children raised in run-down institutions — typically with just one adult supervisor per 12 young kids — developed measurably lower grey matter volume and white matter volume in the cortex of the brain than children who grew up among their families.
However, children who spent their infancy in the orphanages but were then delivered to high-quality foster care as small children fared somewhat better than those left behind in the institutions. Those kids’ cortical white matter was no different from that among children who had always lived with families, the study shows. But the foster kids still had lower grey matter volume than normal.
The findings do show “the potential for developmental ‘catch-up’ in white matter growth, even following extreme environmental deprivation,” the study authors write. And that’s cause for optimism: it shows that some of the damage due to early childhood neglect can be undone.
White matter is important because it’s responsible for much of the connectivity between different regions of the brain; it’s the brain’s “information superhighway,” as one of the researchers puts it. But growth of grey matter — the part of the brain thought to control sensory perception and muscle control — tends to happen during concentrated periods of childhood, not all throughout childhood like white matter growth does. This may be why grey matter development seems harder to catch up on later, the authors write in their paper.
These latest findings about the long-term consequences of neglect are only the latest from a prolific research program known as the Bucharest Early Intervention Project (BEIP).
Under the authoritarian rule of Nicolae Ceausescu, starting in the late 1960s, Romania enacted laws to encourage women to have at least five children. Contraception and abortion were outlawed, so that sick and unwanted babies were abandoned in large, understaffed institutions.
The results were horrific. Kids went without adequate beds, clothes, bathroom facilities or adult supervision. By the end of the Ceausescu regime, in the last days of 1989, there were more than 100,000 children living in the institutions.
BEIP began a full decade later, in 2000, to assess the consequences of early childhood deprivation and to test the efficacy of new foster-care programs. The Project is run out of Boston Children’s Hospital’s Labs of Cognitive Neuroscience.
For their research, the Boston scientists recruited 136 young children who were institutionalized in 2001 in Bucharest, Romania. They randomized half the kids to enter high-quality foster care and half to stay in institutional care — which had been improved substantially since the Ceausescu era, although staff-to-children ratios remained high.
Through the years since BEIP has started, its researchers have shown that neglected kids fall short on IQ and language skills; that they are more prone to behavior disorders and repetitive motions like rocking, flapping and banging their heads against things; and that they even show signs of accelerated cell aging.
The latest results about brain structure, published online this week in the Proceedings of the National Academy of Sciences, are based on screenings conducted when the kids in the study were aged 8 to 11. These new findings seem consistent with previous BEIP research on cognitive development among institutionalized kids.
“These differences in brain structure appear to account for previously observed, but unexplained, differences in brain function,” lead researcher Margaret Sheridan told reporters.
And the importance of the findings remains grave. At least 8 million children worldwide currently live in institutions, according to UNICEF. Many of those kids continue to experience severe social or physical neglect.

Read more: The Lasting Effects of Neglect: Altered Brain Structure in Children | TIME.com http://healthland.time.com/2012/07/24/the-lasting-effects-of-neglect-altered-brain-structure-in-children/#ixzz2l1T6YeVy

Coparentalitatea si implicarea tatalui in cresterea copilului

    Coparentalitate şi implicarea tatălui

      Coparentalitatea se referă la relaţia de suport pe care şi-o oferă reciproc părinţii.

      Adesea, taţii au rolul de a stimula copilul, de a-l provoca spre a-şi descoperi potenţialul, în timp ce mamele au rolul de a-i calma, de a-i linişti, de a-i proteja.

      Un bărbat poate acţiona diferit faţă de sarcina soţiei sale prin sentimente foarte variate. Poate deveni protector cu soţia sa, se poate mândri cu virilitatea sa, însă un anumit grad de îngrijorare este normal:” -Oare am să fiu un tată bun pentru copilul meu?”

     Poate exista ascuns în psihicul unui bărbat şi sentimentul că este neglijat, sentiment ce apare şi la ceilalţi copii ai familiei. Acest sentiment se manifesta prin supărare, iritare, aparentă nepăsare.     Aceste reacţii, deşi normale, nu îi sunt de folos soţiei care are nevoie de ajutor. Tăticii care pot discuta despre aceste sentimente vor putea observa că emoţiile negative au tendinţa să dispară, lăsându-le pe cele pozitive să iasă la suprafaţă. În ultimele decade aşteptările din partea tăticilor              s-au modificat. În trecut un tătic nu ar fi citit nici măcar o carte despre îngrijirea copilului. În prezent, deşi mare parte a muncii o duc tot femeile, aceştia sunt mai implicaţi. Încă din perioada prenatală, o pot însoţi pe mămica la medic sau la cursurile pregătitoare pentru naştere. De asemenea pot participa activ în timpul travaliului şi pot ţine copilul în braţe imediat după naşterea acestuia.

      Rolul tatălui s-a modificat considerabil în ultimele decenii. Dacă în trecut principala sa atribuţie era aceea de a întreţine familia, tatăl zilelor noastre are un rol active în creşterea şi educarea copilului. Astăzi, tatăl joacă un rol complementar celui al mamei, instituind o relaţie afectivă cu cel mic.

      Rolul tatălui este important din mai multe puncte de vedere:

     - Separarea simbolică mama– copil. Prin prezenţa sa, tatăl contribuie la reducerea intensităţii relaţiei de fuziune mamă-copil. Deşi firească, această legătură trebuie să se estompeze în mod firesc, pentru a evita protecţia excesivă şi pentru a permite copilului să se dezvolte în mod independent şi autonom.

     - Modelul masculin. Tatăl este modelul cu care băieţelul se identifică, este sistemul său de referinţă. Pentru fetiţă, tatăl este un ideal masculin pe care îl va căuta în adolescenţă.

     - Capul familiei. Autoritatea exercitata de tată, împreună cu mama, face posibilă transmiterea unor reguli de viaţa copilului şi creearea unui mediu necesar dezvoltării sentimentului de siguranţă afectivă.

     - Rolul în deschidere şi socializare. Tatăl are un mod diferit de a relaţiona cu copilul, faţă de mama. Acesta îl va tachina mai mult îl va provoca spre explorări şi riscuri. Acest lucru îl va ajuta să se adapteze, să respecte regulile de conduită socială.

      Experienţa sarcinii este diferit simţită de mama faţă de tata. În timpul naşterii bebeluşul face parte din corpul mamei şi aceasta este diferenţa resimţită.

      Cu cât tatăl se implică mai devreme cu atât îi va fi mai uşor să îşi găsească locul, să îşi asume rolul în mod corespunzător.

      Dacă în trecut primele 18 luni de viaţă ale unui copil erau considerate “vârsta mamei”, tatăl obişnuind să se implice după această vârstă, astăzi implicarea tatălui este binevenită în orice moment. Unele mămici întâmpină dificultăţi în a face loc, a ceda locul lor tăticilor. Datorită relaţiei create între ea şi bebeluş pe parcursul celor nouă luni, când viaţa sa a fost orientată în funcţie de copil, mamei îi este greu să renunţe la relatia să exclusivă cu bebeluşul. Această reticenţă poate fi un mijloc de apărare, o reacţie la pierderea relaţiei simbolice cu copilul. Tatăl este perceput ca elementul separator, de rupere spre exterior. Acest sentiment de separare este adesea motivul pentru care mama acceptă cu greutate ca tatăl să facă lucrurile într-un mod diferit.