Etape ale dezvoltarii copilului : 0-3 ani

Etape ale dezvoltării copilului:

Auzul:

-                      Sistemul auditiv se perfecţionează, prin schimbări ce apar la nivelul urechii dar şi al atenţiei;

-                      Intre 1- 3 ani, percepţiile auditive dezvoltă o anumită fineţe;

-                      Copilul dezvoltă o sensibilitate la muzică şi ritm;

-                      Dezvoltarea sistemului auditiv este implicat în diferenţierea cuvintelor, a modului cum sunt pronunţate;

-                      Se formează auzul fonematic;

-                      Se măreşte baza percepţiei de înţelegere a limbajului;

Văzul:

-                      Între 1 an şi 1 an şi 6 luni, se manifestă interesul pentru figuri colorate

-                      La 2 ani se manifestă interesul pentru obiectele necolorate

-                      La 3 ani, copilul este interesat de cărţi cu ilustraţii clare, simple şi expresive

Mirosul şi gustul:

-                      Gusturile se diferenţiază, copilul începe să aibă preferinţe pentru anumite alimente şi aversiuni pentru alte gusturi/mirosuri.

Tactul:

-                      Percepţiile tactile se dezvoltă în special între 1-3 ani

-                      Manevrarea obiectelor în timpul jocului influenţează dezvoltarea simţului tactil.

Reprezentările:

-                      Limbajul se dezvoltă pe baza creşterii capacităţilor de reprezentare a obiectelor.

-                      Apariţia reprezentărilor este foarte importantă deoarece ele pregătesc terenul pentru dezvoltarea funcţiilor de generalizare şi abstractizare a gândirii.

-                      Dezvoltarea gândirii este în strânsă legătură cu dezvoltarea limbajului.

-                      Prin întrebarea ce e asta: copilul identifică şi diferenţiază

-                      La întrebarea de ce explică relaţia dintre obiecte.

-                      Copilul nu doar imită/reproduce mişcări pe care le-a văzut la alte persoane, el acum experimentează unele noi.

-                      Intre 18-24 luni, copilul îşi interiorizează schema de rezolvare a problemelor, copilul găseşte soluţii, inventează modalităţi pentru a-şi atinge scopurile.

-                      La vârsta de 2 ani debutează stadiul preoperator- copilul utilizează conceptele care apar în viaţa concretă, nu toate exemplarele dintr-o categorie anume.

-                      La sfârşitul celui de-al doilea an de viaţă, gândirea copilului este simbolică, nemaifiind legaţi de realitatea imediată.

-                      Copilul poate utiliza cuvinte sau imagini pentru a înlocui diferite obiecte. Copilul utilizează reprezentări ale mediului şi interacţionează cu acestea.

-                      Gândirea are un caracter egocentric: lumea fiind abordată dintr-un punct de vedere foarte personal.

Memoria:

-                      se dezvolta foarte mult pe linia reproducerii cuvintelor.

-                      Memoria are un caracter involuntar şi afectogen, copilul reţine astfel lucrurile care i-au plăcut sau care i-au displăcut.

-                      Memoria este alimentată de achiziţia evenimentelor şi conduitelor zilnice implicate în satisfacerea nevoilor şi trebuinţelor copilului.

-                      Memoria este de scurtă durată: la 1 an ea este de câteva săptămâni, la 3 ani de câteva luni, iar la 4 ani este de 1 an.

Motricitate fină:

1-2 ani

-                      Rostogoleşte mingea imitând adultul

-                      Aşează inele groase pe un suport vertical

-                      Face un turn din 3 cuburi

-                      Trasează linii

-                      Trage jucării după el

-                      Ridică obiecte; e de jos aplecându-se fără a cădea.

-                      Imită mişcarea circular cu creionul

2-3 ani:

-                      Înşiră 3-4 mărgele mari pe un şiret

-                      Răsuceşte butoane şi mânere

-                      Aruncă adultului mingea de la distanţe de 1,5 m

-                      Construieşte un turn de 5-6 cuburi

-                      Intoarece paginile unei cărţi una câte una

-                      Despachetează un obiect mic

-                      Deşurubează jucării cu filet

-                      Face biluţe din plastilina

-                      Bate cu ciocanul în diferite obiecte.

Motricitate grosieră:

Luna 12-18

-                      dispare reacţia landau

-                      Nu sunt dezvoltate reacţiile de echilibru în mers

-                      Porneşte şi se opreşte fără să cadă

Luna 18

-                      Trage jucăriile mergând cu spatele

-                      Urcă scările ţinându-se de balustrade

-                      Poate merge cu un obiect mare în braţe

-                      Începe să alerge

-                      Ştie să se ridice şi să se aşeze pe scaun

Luna 21

-                     Stă în sprijin unipodal

-                     Urcă şi coboară scările ţinut de o mână

-                     Mototoleşte hârtia după demonstraţie, prinde mingii mari.

24 luni

-                      Aleargă fără să cadă

-                      Urcă şi coboară singur scările

-                      Ia obiectele de pe sol fără să cadă

-                      Se dezvoltă abilităţi manuale, ţine creionul cu degetele, desenează un unghi, cerc.

36 luni

-                      Merge pe vârful picioarelor

-                      Sare de la o înălţime de 20-30 cm cu picioarele lipite

-                      Aruncă mingea cu o direcţie slabă.

-                      Urcă scările alternând picioarele, dar tot coboară cu amândouă picioarele pe o treaptă

-                      Merge 30 m pe o linie dreaptă făcând 1-3 greşeli.

-                      Sare cu picioarele apropiate

-                      Merge pe tricicleta.

 

Pentru intaia oara parinti: cum gestionam situatiile de criza

     Venirea pe lume a unui copil semnifică o transformare radicală a vieţii personale, în special a celei de cuplu. Locul pe care bebeluşul îl ocupă în viaţa unei familii este foarte important.

      Primele sentimente ce pot încerca o mamă imediat după naştere sunt intense: uimire, şoc, uşurare, epuizare.

      A avea grijă de un nou născut presupune multă muncă, deoarece bebeluşul are nevoie de părinţii săi pentru a-i îndeplini toate nevoile. Unii copii par că se acomodează repede la noua lume din care fac parte, pentru alţii procesul de acomodare este însă destul de greoi.
      Necesităţile financiare şi carierele solicitante, reprezintă o presiune uriaşă pentru tânăra mămică. Responsabilităţile copleşitoare, schimbarea programului şi a activităţilor, schimbările hormonale şi fizice modifică dispoziţia mamei.
      Deşi la început nimic nu o va motiva pe mămica să facă şi altceva decât să răspundă la nevoile celui mic, ce poate plânge mult la început, implicarea într-o acţiune, de genul: croşetat, cusut, plimbat se poate dovedi benefică.
      Adesea bebeluşul are reacţii diferite faţă de ceea ce părinţii au citit sau pentru ce aceştia s-au pregătit. Părinţii trebuie să se adapteze la mediul bebeluşului, să înveţe să îl cunoască, să se informeze şi să răspundă la nevoile sale individuale cât mai bine cu putinţă.
      De cele mai multe ori părinţii sunt îngrijoraţi crezând că nu vor fi capabili să răspundă corespunzător nevoilor celui mic şi se simt depăşiţi de evenimente. Lipsa de încredere, senzaţia că sunt singuri şi tristeţea sunt reacţii normale, constituind aspecte ale procesului de învăţare a artei de a fi părinte.
      Un mediu bine organizat este benefic pentru moralul părinţilor care, astfel se vor putea ocupa de creşterea şi îngrijirea bebeluşului. Astfel, se poate cere ajutorul pentru sarcini, precum: menaj, gătit, spălat.

      Ce se întâmplă de fapt?

      Pe lângă fluctuaţiile hormonale, corpul încă suferă datorită transformărilor la care a fost expus. Dacă a fost şi o naştere cu probleme şi mămica nu a avut contact imediat cu copilul său este în altă încăpere, pot să apară sentimente de vinovăţie. Oboseala şi stările trăite vor amplifica şi mai mult starea de tristeţe.

      Cauzele apariţiei acestei stări sunt atât de natură biologică, cât şi emoţională. Cele mai multe dintre simptome sunt atribuite schimbărilor hormonale bruşte apărute după naştere.

Programele de educatie parentala

Familia joacă primul rol în iniţierea procesului de învăţare permanent a copilului. Prin  procesul de învăţare în cadrul familiei, acest rol continuă pe întreaga durată de viaţă a unui individ.

Educaţia familială reprezintă o modalitate esenţială de realizare a educaţiei informale şi manifestă principalele caracteristici ale acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experienţe de viaţă trăite în mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor şi a grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influenţarea implicită, integrală şi continuă.

“Întărirea libertăţilor individuale, sporirea siguranţei cetăţeanului şi a familiei” (www guv.ro. Obiective Program de Guvernare) nu pot să devină o realitate dacă familia nu-şi realizează funcţiile, în principal, funcţia de socializare/educativă.

La începutul secolului 20 au luat naştere primele programe de educaţie parentală, care aveau ca scop instruirea părinţilor pentru buna dezvoltare a copilului. Acestea au căpătat amploare după al doilea război mondial. De asemenea, au existat initiative care s-au concentrat asupra familiilor defavorizate, în scopul prevenirii abandonului școlar pentru copiii care aveau eşecuri şcolare. Head Start este un astfel de Program, care a debutat la mijlocul anilor 1960. În Europa, educaţia părinţilor se dezvoltă în a doua jumătate a secolului 20, în ţările vest-europene.

Primele reviste dedicate părinţilor au apărut în Europa între 1830 şi 1850 – Mother’s Magazine, Mother’s assistant şi Parent’s magazine. La începutul anilor 60, Thomas Gordon a dezvoltat cursul pentru părinţi Parent Effectiveness Training (P.E.T). Pe baza modelului pe care l-a dezvoltat, Gordon i-a învăţat pe părinţi, profesori, educatori şi lideri, de-a lungul a 50 de ani, să construiască relaţii eficiente.

 

 

Educaţia părinţilor este, astfel, o formă de intervenţie asupra părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor. Educaţia părinţilor conține un set de măsuri educative şi de sprijin care ajută părinţii pe următoarele dimensiuni: înţelegerea propriilor lor nevoi (fizice, sociale, emoţionale şi psihologice); cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor; construirea de punţi de legătura între părinţi şi copii.

Educaţia adulţilor, cu excepţia unor programe de promovare profesională, nu poate deveni obligatorie; ea se adaptează nevoilor adulţilor şi să asigură condiţii de autoeducaţie şi autoevaluare, de alegere a conţinuturilor şi metodelor, a locului şi timpului de învăţare.

În acest context, părinţii, dar şi viitorii părinţi, ca grupuri ţintă, necesita flexibilitate, dinamism şi adaptabilitate din partea sistemului educativ, care este nevoit să se plieze pe cerinţele şi nevoile acestora.

Statutul şi rolul de părinte, cu atribuţii de natură fizică, psihică, socială, culturală şi economică, au evoluat rapid, sub influenţa dezvoltării întregii lumi dar şi a diversificării modelelor familiale şi educaţionale, adăugând astfel mereu, noi competenţe şi abilităţi.

În aprilie 2006, în cadrul Conferinţei de la Monaco, Consiliul Europei a lansat pentru o perioada de 3 ani programul „Să construim o Europă cu şi pentru copii”, urmărind garantarea unei abordări integrate a promovării drepturilor copiilor în statele membre.

În decembrie 2006 Comitetul de Miniştrii ai statelor membre ale Uniunii Europene a adoptat Recomandarea nr. 19 (2006), prin care recunoaşte importanţa educaţiei parentale şi recomandă statelor membre UE măsuri pentru crearea unor politici speciale de suport pentru parentalitate.

Sustinere comunicare la Conferinta Nationala a Psihologilor Educationali

Conferinta Nationala a Psihologilor Scolari

Organizata de Asociatia Nationala a Psihologilor Scolari

Baile Felix

25-26 octombrie 2013

 

 

Educaţia parentală are un rol decisiv în formarea şi dezvoltarea copilului fiind prima formă de educaţie pe care copilul o primeşte. Maniera în care părintele îşi educă copilul este specifică, unică și reflectă nivelul de cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale și concepţia despre educaţie pe care o posedă.

Funcţia fundamentală a familiei este aceea de securizare a copilului, finalitatea educaţiei părinţilor constând in formarea conştiinţei educative a părinţilor, a necesităţii existenței unui efort conştient pe măsura evoluţiei nevoilor copilului.

În cadrul programului de educaţie parentală pe care îl dezvolt, obiectivul urmărit este acela de a instrui tinerii părinţi în vederea optimizării relaţiei părinte-copil. Programul vizează însuşirea şi dezvoltarea de competenţe şi abilităţi educative, dar și reducerea anxietății tinerelor mămici privind creșterea și îngrijirea copilului.

Activităţile planificate sunt interactive, bazate pe schimburi de idei, de experienţe, jocuri de rol, studii de caz,  astfel încât fiecare participantă să se identifice cu un stil parental eficient şi  să găsească soluţii, ceea ce putem denumi “un părinte bun”.

Evaluarea participantelor are loc atât la intrarea în programul educativ, pe baza fişei iniţiale și a chestionarului, dar şi la final, pe baza chestionarului și a formularului de feed-back. De asemenea, pe parcursul programului, evoluţia discuţiilor şi a exerciţiilor propuse este monitorizată prin completarea fişei de observaţie a grupului. De asemenea, în vederea evaluării anxietății, se va aplica testul Luscher atât la începutul programului, cât si la final.

Schimbările aşteptate se vor manifesta la nivel cognitiv (prin însuşirea de achiziţii referitoare la nevoile bebeluşului, interacţiunea cu acesta, dezvoltarea copilului), la nivel comportamental (prin însuşirea de modalităţi eficiente de a răspunde nevoilor celui mic) și la nivelul atitudinilor (prin oferirea unei imagini realiste asupra vieţii de familie şi asupra responsabilităţii prevăzute de aceasta, prin mărturiile participantelor).