Familia joacă primul rol în iniţierea procesului de învăţare
permanent a copilului. Prin procesul de învăţare
în cadrul familiei, acest rol continuă pe întreaga durată de viaţă a
unui individ.
Educaţia familială reprezintă o modalitate esenţială
de realizare a educaţiei informale şi manifestă principalele caracteristici ale
acesteia: se realizează în mod nesistematic, prin experienţe de viaţă trăite în
mod concret, direct; se manifestă difuz în conduita indivizilor şi a
grupurilor, impregnează personalitatea cu specificul său prin influenţarea
implicită, integrală şi continuă.
“Întărirea libertăţilor individuale, sporirea
siguranţei cetăţeanului şi a familiei” (www guv.ro. Obiective
Program de Guvernare) nu pot
să devină o realitate dacă familia nu-şi
realizează funcţiile, în principal, funcţia de socializare/educativă.
La începutul secolului 20 au luat naştere primele
programe de educaţie parentală, care aveau
ca scop instruirea părinţilor pentru buna
dezvoltare a copilului. Acestea au căpătat amploare după al doilea război mondial. De
asemenea, au existat initiative care s-au
concentrat asupra familiilor defavorizate, în
scopul prevenirii abandonului școlar pentru copiii care aveau eşecuri şcolare. Head Start este
un astfel de Program, care a debutat la mijlocul anilor 1960. În Europa, educaţia părinţilor se dezvoltă în a doua
jumătate a secolului 20, în ţările vest-europene.
Primele reviste dedicate părinţilor au apărut
în Europa între 1830 şi 1850 – Mother’s
Magazine, Mother’s assistant şi Parent’s magazine. La începutul anilor
60, Thomas Gordon a dezvoltat
cursul pentru părinţi Parent Effectiveness Training (P.E.T). Pe baza modelului pe care l-a
dezvoltat, Gordon i-a învăţat pe părinţi, profesori, educatori şi lideri, de-a lungul a 50 de ani,
să construiască relaţii eficiente.
Educaţia părinţilor este,
astfel, o formă de intervenţie
asupra părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor. Educaţia părinţilor conține
un set de măsuri educative şi de
sprijin care ajută părinţii pe următoarele dimensiuni: înţelegerea propriilor lor nevoi (fizice, sociale,
emoţionale şi psihologice); cunoaşterea şi acceptarea nevoilor copiilor lor;
construirea de punţi de legătura între părinţi şi copii.
Educaţia adulţilor, cu excepţia unor programe de
promovare profesională, nu poate deveni obligatorie; ea se adaptează nevoilor adulţilor şi să asigură condiţii de autoeducaţie şi autoevaluare, de alegere
a conţinuturilor şi metodelor, a locului şi timpului de învăţare.
În acest context, părinţii, dar şi viitorii părinţi,
ca grupuri ţintă, necesita flexibilitate, dinamism şi adaptabilitate din partea
sistemului educativ, care este nevoit să se plieze pe cerinţele şi nevoile acestora.
Statutul şi rolul de părinte, cu atribuţii de natură fizică, psihică, socială,
culturală şi economică, au evoluat rapid, sub influenţa dezvoltării întregii
lumi dar şi a
diversificării modelelor familiale şi educaţionale, adăugând
astfel mereu, noi competenţe
şi abilităţi.
În aprilie 2006, în cadrul Conferinţei de la Monaco,
Consiliul Europei a lansat pentru o perioada de 3 ani programul „Să construim o
Europă cu şi pentru copii”, urmărind garantarea unei abordări integrate a
promovării drepturilor copiilor în statele membre.
În decembrie 2006 Comitetul de Miniştrii ai statelor
membre ale Uniunii Europene a adoptat Recomandarea nr. 19 (2006), prin
care recunoaşte importanţa educaţiei parentale şi recomandă statelor membre UE
măsuri pentru crearea unor politici speciale de suport pentru parentalitate.
