Relaţia afectivă
dintre părinţi şi copil este influenţată de disponibilitatea şi empatia pe care
parintele o manifestă faţă de nevoile copilului. Aceasta
se dezvoltă treptat, în special în perioada de vârsta a copilului 0-2
ani.
Astfel, în perioada
0-3 luni, copilul îşi manifesta nevoile faţă de toate persoanele din jurul său. Părintele creează copilului un mediu securizant, care contribui la crearea unei legături afective, răspunzând atent acestor nevoi.
În perioada 3-9 luni,
copilul distinge și preferă compania părinţilor în detrimentul celorlalte persoane, manifestându-și preferinţa pentru persoanele familiare prin zâmbet,
strigăt, etc. În această
perioadă copilul începe să descopere mediul în care trăieşte, având nevoie de
încurajarea părinților (din mângâiere, privire) pentru
a explora mediul.Aceasta este perioada în care relaţia de ataşament începe.
Bebelușul învață să meargă întotdeauna sprijinit de ceva, deși
cade, dacă primește sprijin, se ridică și își continuă încercarea. Pentru a
avea succes are nevoie de un sprijin ferm, constant. Psihanalistul englez
Bowlby, denumește modalitatea în care bebelușul învață să meargă “Teoria
punctului de sprijin” și o compară cu nevoia de sprijin a micuțului pentru a
descoperi și explora lumea. Desigur, și sprijinul fizic este important, dar cel
psihologic, prin care este susținut emoțional să descopere, să incerce este
primordial. Cel mic, va invăța astfel că, poate depinde fără teamă de cei din
jur.
Explorarea mediului
inconjurator, nu se referă doar la experimentarea de sunete, culori, forme și
texturi ci la traducerea acestora într-un limbaj accesibil copilului. Vor fi
mult mai apropiate copilului, experiențele incărcate emoțional.
În perioada 9-12
luni, copilul începe să devină „autonom”, să se simtă sigur pe mediul
înconjurător, fapt ce îi va permite să se îndepărteze de părinţi, ştiind totusi că poate conta pe ei.După vârsta de un an, părinţii
îl vor ajuta pe copil să înţeleagă regulile, limitele. Acesta este inceputul
socializării.
Conform Teoriei lui
Winnicot, relaţia părinte-bebeluş influenţează formarea acestuia ca fiinţă
independentă autonomă (iniţial relaţieste de dependenţă absolută, apoi de
dependenţă relativă, iar în final de autonomie/independenţă). De asemenea,
această relaţie reflectă îngrijirea maternă, relaţia mamei cu copilul, modificările
psihologice trăite de aceasta pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor
celui mic.
În timpul acestei
perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea
faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că
lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel,
încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson)
Atașamentul infantil
are un rol securizant sau nesecurizant, în configurarea personalității și
comportamentului uman.
Copilul s-a nascut cu
predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijiri, își va
organiza propriul comportament pentru a menține relațiile de atașament cruciale
pentru supraviețuirea lui umană și psihologică, în apropierea persoanei care îl
îngrijește.
Distorsiunile în
modul de a gândi și de a se comporta au ca sursă tulburările de atașament în
copilăria timpurie și pot fi considerate rezultatul incapacității părinților de
a răspunde nevoilor de confort, securizare și încredere emoțională a copilului.
Relaţia
afectivă securizantă:
Copilul simte că
este în siguranţă cu părintele său, acesta îl consolează, mângâie. Copilul are
încredere să exploreze mediul fără teamă, ştiind că mama este aproape. Fără
părinţii săi se simte puţin trist, plânge pentru a le atrage atenţia se
linişteşte când ei reapar. Aceşti copii iau mai uşor în greutate, îşi dezvoltă
motricitatea. Acest tip de relaţie favorizează încrederea, siguranţa şi stima
de sine. Aceşti copii au o stimă de sine bună, simţindu-se iubiţi, apreciaţi,
doriţi, fapt ce va constitui o garanţie a succesului în plan social.
Relaţia
afectivă nesecurizantă:
Este rezultatul unei
disponibilităţi reduse din partea părinţilor. Copilul primeşte atenţie însă nu
în mod constant. Astfel, copilul nefiind sigur pe relaţia pe care o are cu
părintele său, va dezvolta o oarecare nelinişte. În astfel de situaţii, când
mama va pleca de lângă cel mic, acesta va plânge, fiind greu de consolat.
Capacitatea copilului de a explora mediul va fi limitată, deoarece acesta nu se
va putea dezlipi de părinţi. Acest copil va fi anxios şi agresiv, carenţele
afective împiedicându-l să relaţioneze cu alte persoane.
Ataşamentul se
dezvoltă petrecând timp cu copilul şi răspunzând nevoilor celui mic. Este o
investiţie în viitorul copilului. Nu este de ajuns pentru cel mic să fie schimbat şi
hrănit la timp. Are nevoie de mângâiere, consolare. Atunci când copilul plânge,
plânsul lui nu trebuie considerat un capriciu. Este semnalul tras asupra unei
nevoi. Unii copii pot fi mai
anxioşi decât alţii, de aceea pot plânge mai mult. Este greşit să considerăm
acest lucru un capriciu. Aceşti copii au nevoie de atenţie mai mult decât
ceilalţi. Simpla ţinere a copilului
în braţe, mângâiere, legănare, cântare sau jocul permit crearea unei legaturi
pozitive cu copilul.Atenţia acordată copilului nu este îndeplinirea unui
capriciu ci mulţumirea unui copil, care se simte iubit, respectat şi care va
avea încredere în sine şi în lume.
