Copii de astăzi sunt adulţii de mâine, generaţia ce
va duce mai departe moştenirea culturală şi spirituală. Evoluţia societăţii
este influenţată de modul în care sunt educaţi copii. Părinţii trebuie să fie
pregătiţi pentru a putea ţine cont de caracteristicile şi nevoile copilului în
toate etapele. De asemenea, comunicarea dintre parteneri este foarte importantă.
Aceştia îşi împărtăşesc gândurile şi experienţele în legătură cu noul rol,
acela de mama sau tată. Venirea pe lume a unui copil implică modificări atât în
plan conjugal cât şi în ceea ce priveşte triada mamă, tată, copil. Un părinte
responsabil este infromat asupra responsabilităţilor pe care le are faţă de
copil.
Stilul educaţiei familiale este un construct care
captează variaţiile (mai cu seamă normale) experienţelor parentale de a
socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie.
Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de
influenţare pe care îl exercită părinţii asupra copiilor şi este studiat pentru
a diferenţia categoriile de practici educative din viaţa de familie care
determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor. Pe baza
recunoaşterii stilului educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii
care se ocupă în familie de îngrijirea şi educaţia copiilor, se poate anticipa
evoluţia copilului, se pot face intervenţii care să prevină influenţele
negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.
Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative
care afectează negativ tânăra generaţie, există pericolul degradării vieţii
individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung.
De cele mai multe ori, stilurile parentale care au
efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcţii ale
acestora nu se realizează şi de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă.
Sunt însă modalităţi de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ
şcolar sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă şi se
apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcţionează şi
prin comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau prin raportare la mediul
cultural educativ, la comunităţile din care fac parte familiile, şcolile etc.”
(ISE,” Educaţia în familie. Repere şi practici actuale”, 2006, pag.55).
Stilul parental conţine un patern de creştere a
copilului a cărui fomulă eficientă constă în combinaţia dintre căldura şi
controlul pe care părintele îl oferă copilului. Unii părinţi sunt mai rigizi,
alţii sunt mai relaxaţi, pentru unii este importantă dezvoltarea copilului,
centrându-se mai mult pe aceasta, pentru alţii este mai importantă viaţa
personală/profesională. Stilul parental reflectă modul în care părinţii
acţionează asupra copiilor şi este format din stilurile educative adoptate de
cei doi părinţi.
Stilul parental este influenţat de o serie de factori
precum: cultură, educaţie, mediu, poziţie socială, structura familiei. Cercetările
de specialitate întreprinse de Diana Baumring (1971, 1989, 19991) reclama
existenţa a două dimensiuni importante în constituirea unui stil de parenting:
căldura părintească şi controlul. Căldura părintească presupune acceptare şi
receptivitate, centrare pe copil, gradul de susţinere, suport, afectivitate.
Controlul parental vizează exigenţa cu care este disciplinat copilul. Se
manifestă prin stabilirea limitelor, monitorizarea activităţilor copilului.
Disciplinarea constă în impunerea unor comportamente
şi atitudini ce au ca scop facilitarea adaptării copilului la diferite
situaţii. Prin combinarea acestor dimensiuni se disting 4 stiiluri de
parenting:
1. Parenting exigent: părinţii sunt centraţi
pe copil, este combinată căldura părintească şi controlul.
Părinţii se manifesta prin sensibilitate, îşi exprima
afecţiunea faţă de copil, însă imoun standarde înalte de comportament. Cuvântul
care descrie acest stil de parenting este argumentul. Părintele asculta copilul
atunci când se iau decizii privind familia, astfel putând asculta şi
sentimentele copilului. De asemneea, părintele argumentează copilului
aspetarile pe care le are de la acesta (aşteptările sunt realiste, adpatate
vârstei.).
Copii crescuţi într-un astfel de stil au încredere în
forţele proprii, stima de sine, dorinţa de afirmare. De asemenea, comunică cu
uşurinţă, sunt populari, îşi manifesta curiozitatea şi inregistrează rezultate
bune la învăţătură. De asemnea, există riscuri foarte mici ca aceşti copii să
aibă comportamte indezirabile.
2. Parenting autoritar. Se caracterizează
printr-in nivel înalt al controlului, dar un nivel scăzut la cadurii
părinteşti. Se impun standarde înalte sub ameninţarea pedepsei. Presupune
reguli, pe care copilul trebuie să le respecte. Transmite copilului neîncredere
în capacitatetea de a se descurca singuri. Copii nu sunt ascultaţi în demersul
luării unei decizii privind familia. Adesea părintele induce teamă. Tinerii
crescuţi de astfel de părinţi devin, în majoritatea cazurilor rebeli.
Copii au competenţe şi responsabilităţi moderate, nu
au iniţiativa şi nu sunt spontani, de asemenea, refuză responsabilităţile.
Hiperprotectivitatea părinţilor transmite copiilor mesajul potrivit căruia nu
sunt competenţi pentru a se descurca singuri. Stima de sine este scăzută, iar
adultul crescut într -un astfel de stil se va integra cu greutate în lumea
celor maturi. Adesea copiii se interiozeaza, devevind timizi sau devin rebeli,
autoritari.
Agresivitatea pe care copilul o resimte, nu se poate
manifesta în mediul familiar şi va răbufni în alte medii. Acest stil de
parenting generează conflicte intrafamiliale, fiind nepotrivit din cauza lipei
de implicare afectivă din partea familiei şi a impunerii de reguli fără a se
ţine cont de nevoile copilului.
3. Parenting permisiv. Implica niveluri
ridicate ale căldurii şi niveluri scăzute ale controlului. Copilul este
ascultat şi încurajat să-şi exprime opinia, dar părinţii evita discuţiile
directe despre problemele comportamentale ale copilului. Între părinte şi copil
apar probleme de relaţionare, deoarece părintele nu comunica suficient de ferm
cu copilul său. Comportamentul inadecvat al copilului este acceptat, parintele
intervine doar atunci când apar consecinţe grave. Adesea, ei comunică copiilor
aşteptările pe care le aveau de la aceştia după consumarea faptului. Părinţii
cedează în fata insistentei copilului, nu sunt consecvenţi în respectatarea
regulilor. Copii crescuţi de părinţi permisivi au încrederea în sine scăzută,
nu sunt responsabili şi nu perseverează atunci când intampina provocări sau
neajunsuri în îndeplinirea unei sarcini. Au comportamente inadapative, sunt
impulsivi şi au rezulate şcolare slabe. Acesta este de cele mai multe ori
momentul când părinţii intervin cu măsuri educative.
4. Parenting neimplicat. Este caracterizat de
niveluri scăzute ale căldurii părinteşti şi ale controlului. Părinţii sunt
preocupaţi de propia persoană, nu şi de nevoile copilului. Praintele se implică
în activităţi proprii, însă nu implica şi copilul. Copilului nu i se impun
reguli, nu i se acordă susţinere şi sprijin. Relaţia dintre părinte şi copil
ajunge la neimplicare emoţională, creandu-se o relaţie de ataşament
insecurizant. Copilul crescut de astfel de părinţi are şanse să aibă un
comportament deviant, devinind agresiv, dependent de substanţe, este candidatul
ideal la delincventa.
Adesea în situaţii diferite, părinţii fac apel la
stiluri de parenting diferite, însă majoritatea sunt caracterizaţi de un stil
predominant. Variaţiile parentala afectează dezvoltarea copilului. Însă stilul
de parenting constă şi în modul în care copilul interceptează practicile
parentale. Deoarece ceea ce copilul interceptează se regăseşte în ceea ce
copilul simte.
Influenţa familiei are un rol important asupra
educării copilului pentru adaptarea optimă la mediul social, pentru menţinerea
şi dezvoltarea stării de bine a copilului.
Studii recente arată că, “strategia educativă a
familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinţi şi copii atâta timp
cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu urmează clasica
disjuncţie autoritate parentală – obedienţă infantilă, ci se construiesc
continuu în schimburile simbolice părinţi-copii”
(www.miruna.go.ro/cercetari/familia)
Aşadar, istoria comună îi obligă pe părinţi la
reconsiderarea propriilor poziţii. În conversaţie, copiilor li se acordă
treptat “dreptul la replică”, aceasta înseamnă că în mod legitim, comunicarea
între părinţi şi copii se realizează în ambele sensuri, că părintele admite
opinia copilului ca demnă de luat în consideraţie. În general, receptivitatea
copilului la raţionalitatea adultă este esenţială: cu cât se dovedeşte mai
“ascultător”, mai “înţelegător” cu atât este, la rândul lui, ascultat şi
înţeles mai mult. În acest caz părinţii admit că reciprocitatea poate merge
până la invrsarea rolurilor educat – educator şi că au de învăţat mult de la şi
mai ales împreună cu copiii lor.
