O intrebare buna... De fapt, INTREBAREA de la care incepe cautarea unui psiholog sau la care se opreste.
Cum aleg o persoana in fata caruia ma destainui, careia ii spun cele mai intime ganduri, cele mai intunecate temeri, o investesc cu toata increderea mea si astept ca viata mea sa se schimbe in bine, caci ii pun viata mea in palme, astept sa ne uitam impreuna la ea si sa ii dam un sens?
Cine este omul care merita aceasta onoare? Unde il gasesc? Este el in masura sa ma insosteasca in demersul meu? Sau el, are mai multe probleme, temeri decat mine?
Actuala piata a psihologilor/consilierilor/terapeutilor este atat de variata incat si noi, specialistii, ne incurcam intre noi. Colegiul Psihologilor a incercat delimitarea clara a competentelor fiecaruia, caci, ca si in medicina, nu medicul de familie face operatia pe cord. Insa limitele competentelor in psihologie sunt usor de modelat, iar cu putin curaj, un absolvent de ASE, care a facut un curs de un weekend de "Consilier de dezvoltare personala"(recunoscut de MMFSP - ANC), devine consilier peste noapte. Investeste in promovare online, scrie doua trei articole, interesante de altfel si te cheama la consiliere....Cand, si mai ales DACA te uiti mai atent in istoricul personal descoperi lipsa studiilor de specializare (facultate , master, supervizare profesionale - caci psihologil lucreaza initial in supervizarea altui psiholog specialist principal, lipsa participarii la manifestari creditate, etc).
Nu putini oameni am auzit ca "am fost eu la psiholog si am vazut ce va poate pielea, pai era mai nebuna ca mine...." si din nefericire, de multe ori specialistul nespecialist asa este!
Dragi mei, nici eu nu as stii unde sa gasesc un psiholog bun, poate as cauta, ca si la medic, recomandari, de la cunosscuti, din mediul online, dar daca la medic prin simpla denumire a medicului medic se intelege finalizarea studiilor de specialitate, in psihologie, multi se ascund sub denumiri confuse: consilier, facilitator, coach, terapeut etc.
Nu stiu cum sa recomana cautarea unui specialist, insa, stiu sigur ca va recomand sa cautati istoricul educational si profesional al specialistilor in mana carora va puneti viata si nevoile, sa va asigurati ca specialistul este specialist, nu doar ca are un site frumos si un cabinet dragut, mobilat atent. Cum faceti asta? Cautati pe internet informatii despre formarea profesionala, de pe site-uri de profil, pe site-ul Colegiului Psihoilogilor gasiti un Registru unde sunt toti psihologii atestati. Cititi ce scriu, cititi despre, intrebati, luati o decizie informata !
Succes!
vineri, 1 mai 2015
luni, 9 martie 2015
Disciplinarea pozitiva
Nimeni nu s-a născut învăţat; viaţa este
o şcoală pe care o urmăm cu toţii, zi după zi. Prin învăţare, fiecare dintre
noi, din fragedă pruncie, am dobândit abilităţi şi competente.
Dacă
copilul tău nu ştie să meargă, îl înveţi.
Dacă
nu ştie să scrie, îl înveţi.
Dacă
nu ştie să citească, îl înveţi.
Dar
dacă nu ştie cum să se comporte, îl înveţi sau îl pedepseşti?
Cuvântul disciplina este uşor confundat
cu cuvântul pedeapsa. Rădăcina cuvântului disciplina vine de la cuvântul
discipol. În formă sa cea mai simplă, a disciplina înseamnă a învăţa pe cineva,
nu a pedepsi.
Ex: Un băieţel s-a bătut cu un coleg de
grădiniţă. La plecare, educatoarea îi povesteşte întâmplarea mamei. Spre
ieşire, lovindu-l, mama îi spune: “Ţi-am spus că nu e bine să loveşti copiii!”
Chiar dacă mama avea intenţii bune, ea îi arăta copilului un alt comportament
decât cel recomandat, creând în mintea copilului confuzia.
Copilul tinde să imite comportamentul
părinţilor.
Indiferent dacă ceea ce face părintele este bun sau rău, copilul priveşte şi imita. Atunci când râdem de oamenii din jur, când vorbim frumos despre vreun vecin, ţipam la un şofer, copiii privesc şi învaţă.
Indiferent dacă ceea ce face părintele este bun sau rău, copilul priveşte şi imita. Atunci când râdem de oamenii din jur, când vorbim frumos despre vreun vecin, ţipam la un şofer, copiii privesc şi învaţă.
Ceea ce facem cântăreşte mult mai greu
decât ceea ce spunem.
Părinţii sunt primii oameni cu care
copilul interacţionează şi prin urmare sunt persoanele care influenţează
dezvoltarea copilului. Copiii pot învăţa fie autocontrolul, încrederea şi
responsabilitatea, fie furia, invidia sau teamă.
Pentru a întări relaţia cu copilul şi
pentru a-i hrăni emoţional, este necesară respectarea unor reguli simple:
-
să ne comportăm aşa cum ne aşteptam să se comporte copiii noştri.
Dacă cerem celui mic să nu lovească copii şi
părintele ar trebui să aibă acelaşi comportament.
-
să stabilim aşteptări rezonabile şi realiste, în acord cu nivelul său
de abilităţi.
Părintele nu trebuie să uite că se
raportează la un copil. De aceea este necesar să aibă în minte ce este capabil
copilul nostru la vârsta lui.
-
Şi cel mic are sentimentele ce trebuie respectate.
Dacă părintele a avut zi proastă, este
îndreptăţit să fie supăraţi. Atâta timp cât ne exprimăm emoţiile într-un mod
acceptabil, noi oferim un model de comportament copiilor noştri.
·
Înainte să reacţionaţi la comportamentul nepotrivit al copilului,
întrebaţi-vă: cum pot să-l învăţ în loc să-l pedepsesc?
·
În momentele de furie, emoţia intensă blochează raţiunea şi memoria!
Retrageţi-vă într-un spaţiu departe de
copil timp de câteva secunde. Ceea ce puteţi spune sau face la mânie poate
traumatiza un copil, îi poate schimba ireversibil viaţa!
sâmbătă, 10 ianuarie 2015
Relația de atașament părinte - bebeluș
Relaţia afectivă
dintre părinţi şi copil este influenţată de disponibilitatea şi empatia pe care
parintele o manifestă faţă de nevoile copilului. Aceasta
se dezvoltă treptat, în special în perioada de vârsta a copilului 0-2
ani.
Astfel, în perioada
0-3 luni, copilul îşi manifesta nevoile faţă de toate persoanele din jurul său. Părintele creează copilului un mediu securizant, care contribui la crearea unei legături afective, răspunzând atent acestor nevoi.
În perioada 3-9 luni,
copilul distinge și preferă compania părinţilor în detrimentul celorlalte persoane, manifestându-și preferinţa pentru persoanele familiare prin zâmbet,
strigăt, etc. În această
perioadă copilul începe să descopere mediul în care trăieşte, având nevoie de
încurajarea părinților (din mângâiere, privire) pentru
a explora mediul.Aceasta este perioada în care relaţia de ataşament începe.
Bebelușul învață să meargă întotdeauna sprijinit de ceva, deși
cade, dacă primește sprijin, se ridică și își continuă încercarea. Pentru a
avea succes are nevoie de un sprijin ferm, constant. Psihanalistul englez
Bowlby, denumește modalitatea în care bebelușul învață să meargă “Teoria
punctului de sprijin” și o compară cu nevoia de sprijin a micuțului pentru a
descoperi și explora lumea. Desigur, și sprijinul fizic este important, dar cel
psihologic, prin care este susținut emoțional să descopere, să incerce este
primordial. Cel mic, va invăța astfel că, poate depinde fără teamă de cei din
jur.
Explorarea mediului
inconjurator, nu se referă doar la experimentarea de sunete, culori, forme și
texturi ci la traducerea acestora într-un limbaj accesibil copilului. Vor fi
mult mai apropiate copilului, experiențele incărcate emoțional.
În perioada 9-12
luni, copilul începe să devină „autonom”, să se simtă sigur pe mediul
înconjurător, fapt ce îi va permite să se îndepărteze de părinţi, ştiind totusi că poate conta pe ei.După vârsta de un an, părinţii
îl vor ajuta pe copil să înţeleagă regulile, limitele. Acesta este inceputul
socializării.
Conform Teoriei lui
Winnicot, relaţia părinte-bebeluş influenţează formarea acestuia ca fiinţă
independentă autonomă (iniţial relaţieste de dependenţă absolută, apoi de
dependenţă relativă, iar în final de autonomie/independenţă). De asemenea,
această relaţie reflectă îngrijirea maternă, relaţia mamei cu copilul, modificările
psihologice trăite de aceasta pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor
celui mic.
În timpul acestei
perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea
faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că
lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel,
încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson)
Atașamentul infantil
are un rol securizant sau nesecurizant, în configurarea personalității și
comportamentului uman.
Copilul s-a nascut cu
predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijiri, își va
organiza propriul comportament pentru a menține relațiile de atașament cruciale
pentru supraviețuirea lui umană și psihologică, în apropierea persoanei care îl
îngrijește.
Distorsiunile în
modul de a gândi și de a se comporta au ca sursă tulburările de atașament în
copilăria timpurie și pot fi considerate rezultatul incapacității părinților de
a răspunde nevoilor de confort, securizare și încredere emoțională a copilului.
Relaţia
afectivă securizantă:
Copilul simte că
este în siguranţă cu părintele său, acesta îl consolează, mângâie. Copilul are
încredere să exploreze mediul fără teamă, ştiind că mama este aproape. Fără
părinţii săi se simte puţin trist, plânge pentru a le atrage atenţia se
linişteşte când ei reapar. Aceşti copii iau mai uşor în greutate, îşi dezvoltă
motricitatea. Acest tip de relaţie favorizează încrederea, siguranţa şi stima
de sine. Aceşti copii au o stimă de sine bună, simţindu-se iubiţi, apreciaţi,
doriţi, fapt ce va constitui o garanţie a succesului în plan social.
Relaţia
afectivă nesecurizantă:
Este rezultatul unei
disponibilităţi reduse din partea părinţilor. Copilul primeşte atenţie însă nu
în mod constant. Astfel, copilul nefiind sigur pe relaţia pe care o are cu
părintele său, va dezvolta o oarecare nelinişte. În astfel de situaţii, când
mama va pleca de lângă cel mic, acesta va plânge, fiind greu de consolat.
Capacitatea copilului de a explora mediul va fi limitată, deoarece acesta nu se
va putea dezlipi de părinţi. Acest copil va fi anxios şi agresiv, carenţele
afective împiedicându-l să relaţioneze cu alte persoane.
Ataşamentul se
dezvoltă petrecând timp cu copilul şi răspunzând nevoilor celui mic. Este o
investiţie în viitorul copilului. Nu este de ajuns pentru cel mic să fie schimbat şi
hrănit la timp. Are nevoie de mângâiere, consolare. Atunci când copilul plânge,
plânsul lui nu trebuie considerat un capriciu. Este semnalul tras asupra unei
nevoi. Unii copii pot fi mai
anxioşi decât alţii, de aceea pot plânge mai mult. Este greşit să considerăm
acest lucru un capriciu. Aceşti copii au nevoie de atenţie mai mult decât
ceilalţi. Simpla ţinere a copilului
în braţe, mângâiere, legănare, cântare sau jocul permit crearea unei legaturi
pozitive cu copilul.Atenţia acordată copilului nu este îndeplinirea unui
capriciu ci mulţumirea unui copil, care se simte iubit, respectat şi care va
avea încredere în sine şi în lume.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)