Coparentalitate şi implicarea tatălui
Coparentalitatea se referă la relaţia de suport pe care şi-o
oferă reciproc părinţii.
Adesea, taţii au rolul de a stimula copilul, de a-l provoca
spre a-şi descoperi potenţialul, în timp ce mamele au rolul de a-i calma, de
a-i linişti, de a-i proteja.
Un bărbat poate acţiona diferit faţă de sarcina soţiei sale
prin sentimente foarte variate. Poate deveni protector cu soţia sa, se poate
mândri cu virilitatea sa, însă un anumit grad de îngrijorare este normal:”
-Oare am să fiu un tată bun pentru copilul meu?”
Poate
exista ascuns în psihicul unui bărbat şi sentimentul că este neglijat,
sentiment ce apare şi la ceilalţi copii ai familiei. Acest sentiment se
manifesta prin supărare, iritare, aparentă nepăsare. Aceste reacţii, deşi normale, nu îi sunt de folos soţiei care are
nevoie de ajutor. Tăticii care pot discuta despre aceste sentimente vor putea
observa că emoţiile negative au tendinţa să dispară, lăsându-le pe cele
pozitive să iasă la suprafaţă. În ultimele decade aşteptările din partea
tăticilor s-au modificat. În
trecut un tătic nu ar fi citit nici măcar o carte despre îngrijirea copilului.
În prezent, deşi mare parte a muncii o duc tot femeile, aceştia sunt mai
implicaţi. Încă din perioada prenatală, o pot însoţi pe mămica la medic sau la
cursurile pregătitoare pentru naştere. De asemenea pot participa activ în
timpul travaliului şi pot ţine copilul în braţe imediat după naşterea acestuia.
Rolul tatălui s-a modificat considerabil în ultimele decenii.
Dacă în trecut principala sa atribuţie era aceea de a întreţine familia, tatăl
zilelor noastre are un rol active în creşterea şi educarea copilului. Astăzi,
tatăl joacă un rol complementar celui al mamei, instituind o relaţie afectivă
cu cel mic.
Rolul tatălui este important din mai multe puncte de vedere:
- Separarea simbolică mama– copil. Prin prezenţa sa, tatăl
contribuie la reducerea intensităţii relaţiei de fuziune mamă-copil. Deşi
firească, această legătură trebuie să se estompeze în mod firesc, pentru a
evita protecţia excesivă şi pentru a permite copilului să se dezvolte în mod
independent şi autonom.
- Modelul masculin. Tatăl este modelul cu care băieţelul se
identifică, este sistemul său de referinţă. Pentru fetiţă, tatăl este un ideal
masculin pe care îl va căuta în adolescenţă.
- Capul familiei. Autoritatea exercitata de tată, împreună cu
mama, face posibilă transmiterea unor reguli de viaţa copilului şi creearea
unui mediu necesar dezvoltării sentimentului de siguranţă afectivă.
- Rolul în deschidere şi socializare. Tatăl are un mod
diferit de a relaţiona cu copilul, faţă de mama. Acesta îl va tachina mai mult
îl va provoca spre explorări şi riscuri. Acest lucru îl va ajuta să se
adapteze, să respecte regulile de conduită socială.
Experienţa sarcinii este diferit simţită de mama faţă de tata.
În timpul naşterii bebeluşul face parte din corpul mamei şi aceasta este
diferenţa resimţită.
Cu cât tatăl se implică mai devreme cu atât îi va fi mai uşor
să îşi găsească locul, să îşi asume rolul în mod corespunzător.
Dacă în trecut primele 18 luni de viaţă ale unui copil erau
considerate “vârsta mamei”, tatăl obişnuind să se implice după această vârstă,
astăzi implicarea tatălui este binevenită în orice moment. Unele mămici
întâmpină dificultăţi în a face loc, a ceda locul lor tăticilor. Datorită
relaţiei create între ea şi bebeluş pe parcursul celor nouă luni, când viaţa sa
a fost orientată în funcţie de copil, mamei îi este greu să renunţe la relatia
să exclusivă cu bebeluşul. Această reticenţă poate fi un mijloc de apărare, o
reacţie la pierderea relaţiei simbolice cu copilul. Tatăl este perceput ca
elementul separator, de rupere spre exterior. Acest sentiment de separare este
adesea motivul pentru care mama acceptă cu greutate ca tatăl să facă lucrurile
într-un mod diferit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu