Program de Educatie Parentala

Programul de educatie parentala este desfasurat in cadrul Fundatiei Inocenti, ca parte a programului Viata Copilului, dezvoltat in parteneriat cu Institutul de Ocrotirea Mamei si a Copilului “Alfred Rusescu”, departtamentul de Pediatrie.

Programul pilot s-a desfasurat de durata a cinci zile, de luni pana vineri, in cadrul Camerei de Joc a Fundatiei, situata la etajul 3, destinata si echipata lucrului cu bebelusii. Beneficiarii au fost mamici internate alaturi de copiii lor.

Scopul programului este acela de a instrui tinerii parinti in vederea optimizarii relatiei parinte-copil. Este vizata insusirea si dezvoltarea de competente si abilitati educative, dar si reducerea anxietatiii tinerelor mamici, fata de responsabilitatea cresterii si ingrijirii copilului. Finalitatea educatiei parintilor consta in formarea constiintei educative, a necesitatii depunerii unui effort constient, pe masura evolutiei nevoilor copilului. Astfel, este prevenita aparitia conduitelor neadecvate, cauzate de lipsa de informative a parintilor.

Intalnirile au loc zilnic, in fiecare zi fiind dezbatute teme de interes pentru mamici:

Prima intalnire are ca tematica  Dezvoltarea abilitatilor de a face fata strecului si situatiilor de criza. Sunt prezentate informatii despre starile emotionale si predispozitia de a dezvolta Baby Blues, sau Depresie post-partum. Participantele sunt incurajate sa solicite ajutor atunci cand se simt surmenate.

In cea de-a doua intalnire sunt abordate teme privind intelegerea si acceptarea nevoilor bebelusului. Este accentuata importanta crearii si mentinerii unei rutine zilnice – pentru obisnuirea copilului si pentru dezvoltarea sentimentului de incredere/ confort/ siguranta fata de mediu. Sunt abordate teme precum alimentatia si inceperea corecta a diversificarii, somnul si mprogramul de somn al bebelusului.

Un subiect important al acestei intalniri este plansul- ca mijloc de comunicare. In cadrul Camerei de Joc, Fundatia detine un bebelus demonstrative pentru a ilustra Sindromul Bebelusului Zgaltait. Ca exercitiu, mamicile sunt incurajate sa linisteasca bebelusul care plange si care se linisteste doar atunci cand este zgaltait, fiind demonstrate astfel, efectele devastatoare ale zgaltatirii copilului, intr-un moment de pierderea a firii. Sunt  explicate diferentele intre tipurile de plans, dar si incurajarea mamicilor sa monitorizeze copii pentru a observa care sunt posibilele cause ala plansului copilului. Este important de retinut ca, de la nastere, plansul de accentueaza in primele 6 saptamani, scazand apoi treptat, pana la 3 luni, ca adaptare a sistemului nervos si digestive, adaptarea ce poate fi mai usoara sau mai grea.

In cadrul celei de-a treia intalniri este abordata importanta oferirii unui raspuns pozitiv nevoilor de siguranta afectiva a copilului. Mamicile sunt incurajate  sa inteleaga ca modul in care ele raspund nevoilor copilului/ dau dovada de dsiponibilitate in fata copilului care le solicita influeanteaza increderea si neincrederea copilului in lume.

Pe langa diferentierea relatiei affective securizante vs nesecurizante mamicile sunt incurajate sa inteleaga temerile copilului, care pot aprea ca plans fara motiv , ce este usor confundat cu moftul si mai apoi cu rasfatul. De aceea, este important modul in care impunem limite de asa maniera incat copilul sa nu devina rasfatat.

Relatia dintre parinte si copil este intarita prin Interactiunea adultului cu cel mic. Pe langa ingrijirea oferita zilnic, o alta activitate la fel de importanta este JOCUL. Atunci cand vorbim despre mamicile bebelusilor, acestea se grabesc sa spuna “Copilul meu este prea mic, el nu sties a se joace”.  Prin urmare, mamicilor invitate la camera de Joc le sunt prezentate jucarii adecvate pe etape de varsta, le sunt prezentate idei de jocuri si activitati ce pot fi deasfasurate impreuna cu cel mic si care contribuie la dezvoltarea copilului.

Modul in care transmitem mesaje celor mici determina modul in care copilul raspunde cerintelor noastre. Astfel, sunt exersate metode de comunicare non-violenta, in care mamicile participante sunt invatate sa construiasca o cerinta, sa exprime un accord sau un dezacord, sa ofere recompense sau pause ca metode de disciplinare pozitiva.

Pentru  a monitoriza eficienta acestui program ,evaluarea a avut loc conform Fișei inițiale; Chestionarului aplicat la începutul și la final; Testului Luscher, aplicat la începutul și la final;  Fisei de feed-back;  Grilei de observație, completată în timpul desfașurării activităților de către moderator.

Ca si rezultate s-au obtinut:

În urma evaluării inițiale: Lipsa coparentăliții și Neimplicarea tatalui în cresterea şi educarea copilului (87 % ). Surse de informare neavizate (medic pediatru, dispensar) (62%) Informatii incorecte privind alimentatia adecvata (75%) Lipsa unei rutine zilnice (50 %) Dificultati in diferentierea  între afecțiune și răsfăț (62 %) Lipsa timpului pentru interacţiune prin joc (75%)

In urma evaluarii finale, s-au observat: Înțelegerea importanței interacțiunii tatălui cu cel mic (62 %) Abordarea surselor de informație avizate (87 %) Însușirea de informații privind alimentația copilului (75%) Importanta unei rutine zilnice ( 87%) Înțelegerea diferenței dintre răsfăț și afecțiune (75%) Acceptarea și solicitarea ajutorului celorlați (75 %) Cunoașterea si exersarea comunicării non-violente (62%) Acordarea unui timp pentru interacțiunea prin joc (50 %)

În urma evaluării inițiale, am sesizat lipsa de informare a mămicilor privind creșterea și îngrijirea bebelușului.

Pe parcurscul programului, aceastea au arătat interes pentru informațiile prezentate, solicitând date suplimentare pentru diverse subiecte, precum: alimentație, disciplinare, etc.

 La finalul programului , în urma evaluărilor aplicate, s-a observat îmbunătățirea nivelului de achiziții referitor la creșterea si educarea copulului si reducerea anxietății în rândul mămicilor (interpretare test Luscher).

Programul se desfoara zilnic, in intervalul 14.00- 15.00.

Stiluri parentale

Stiluri parentale

      Copii de astăzi sunt adulţii de mâine, generaţia ce va duce mai departe moştenirea culturală şi spirituală. Evoluţia societăţii este influenţată de modul în care sunt educaţi copii. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a putea ţine cont de caracteristicile şi nevoile copilului în toate etapele. De asemenea, comunicarea dintre parteneri este foarte importantă. Aceştia îşi împărtăşesc gândurile şi experienţele în legătură cu noul rol, acela de mama sau tată. Venirea pe lume a unui copil implică modificări atât în plan conjugal cât şi în ceea ce priveşte triada mamă, tată, copil. Un părinte responsabil este informat asupra responsabilităţilor pe care le are faţă de copil.

      Stilul educaţiei familiale este un construct care captează variaţiile (mai cu seamă normale) experienţelor parentale de a socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie.

      Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influenţare pe care îl exercită părinţii asupra copiilor şi este studiat pentru a diferenţia categoriile de practici educative din viaţa de familie care determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoaşterii stilului educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii care se ocupă în familie de îngrijirea şi educaţia copiilor, se poate anticipa evoluţia copilului, se pot face intervenţii care să prevină influenţele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.

      Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negativ tânăra generaţie, există pericolul degradării vieţii individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung.

      De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcţii ale acestora nu se realizează şi de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă. Sunt însă modalităţi de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ şcolar sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă şi se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcţionează şi prin comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau prin raportare la mediul cultural educativ, la comunităţile din care fac parte familiile, şcolile etc.” (ISE,” Educaţia în familie. Repere şi practici actuale”, 2006, pag.55).

      Stilul parental conţine un patern de creştere a copilului a cărui fomulă eficientă constă în combinaţia dintre căldura şi controlul pe care părintele îl oferă copilului. Unii părinţi sunt mai rigizi, alţii sunt mai relaxaţi, pentru unii este importantă dezvoltarea copilului, centrându-se mai mult pe aceasta, pentru alţii este mai importantă viaţa personală/profesională. Stilul parental reflectă modul în care părinţii acţionează asupra copiilor şi este format din stilurile educative adoptate de cei doi părinţi.

      Stilul parental este influenţat de o serie de factori precum: cultură, educaţie, mediu, poziţie socială, structura familiei. Cercetările de specialitate întreprinse de Diana Baumring (1971, 1989, 19991) reclama existenţa a două dimensiuni importante în constituirea unui stil de parenting: căldura părintească şi controlul. Căldura părintească presupune acceptare şi receptivitate, centrare pe copil, gradul de susţinere, suport, afectivitate. Controlul parental vizează exigenţa cu care este disciplinat copilul. Se manifestă prin stabilirea limitelor, monitorizarea activităţilor copilului.

      Disciplinarea constă în impunerea unor comportamente şi atitudini ce au ca scop facilitarea adaptării copilului la diferite situaţii. Prin combinarea acestor dimensiuni se disting 4 stiluri de parenting:

      1. Parenting exigent: părinţii sunt centraţi pe copil, este combinată căldura părintească şi controlul.

      Părinţii se manifesta prin sensibilitate, îşi exprima afecţiunea faţă de copil, însă impun standarde înalte de comportament. Cuvântul care descrie acest stil de parenting este argumentul. Părintele asculta copilul atunci când se iau decizii privind familia, astfel putând asculta şi sentimentele copilului. De asemenea, părintele argumentează copilului asteptarile pe care le are de la acesta (aşteptările sunt realiste, adpatate vârstei).

      Copii crescuţi într-un astfel de stil au încredere în forţele proprii, stima de sine, dorinţa de afirmare. De asemenea, comunică cu uşurinţă, sunt populari, îşi manifesta curiozitatea şi înregistrează rezultate bune la învăţătură. De asemenea, există riscuri foarte mici ca aceşti copii să aibă comportamte indezirabile.

      2. Parenting autoritar. Se caracterizează printr-un nivel înalt al controlului, dar un nivel scăzut la căldurii părinteşti. Se impun standarde înalte sub ameninţarea pedepsei. Presupune reguli, pe care copilul trebuie să le respecte. Transmite copilului neîncredere în capacitatea de a se descurca singur. Copii nu sunt ascultaţi în demersul luării unei decizii privind familia. Adesea părintele induce teamă. Tinerii crescuţi de astfel de părinţi devin, în majoritatea cazurilor rebeli.

      Copii au competenţe şi responsabilităţi moderate, nu au iniţiativa şi nu sunt spontani, de asemenea, refuză responsabilităţile. Hiperprotectivitatea părinţilor transmite copiilor mesajul potrivit căruia nu sunt competenţi pentru a se descurca singuri. Stima de sine este scăzută, iar adultul crescut într-un astfel de stil se va integra cu greutate în lumea celor maturi. Adesea copiii se interiorizeaza, devevind timizi sau devin rebeli, autoritari.

      Agresivitatea pe care copilul o resimte, nu se poate manifesta în mediul familiar şi va răbufni în alte medii. Acest stil de parenting generează conflicte intrafamiliale, fiind nepotrivit din cauza lipsei de implicare afectivă din partea familiei şi a impunerii de reguli fără a se ţine cont de nevoile copilului.

      3. Parenting permisiv. Implica niveluri ridicate ale căldurii şi niveluri scăzute ale controlului.          Copilul este ascultat şi încurajat să-şi exprime opinia, dar părinţii evita discuţiile directe despre problemele comportamentale ale copilului. Între părinte şi copil apar probleme de relaţionare, deoarece părintele nu comunică suficient de ferm cu copilul său. Comportamentul inadecvat al copilului este acceptat, părintele intervine doar atunci când apar consecinţe grave.    Adesea, ei comunică copiilor aşteptările pe care le aveau de la aceştia după consumarea faptului. Părinţii cedează în fata insistenţei copilului, nu sunt consecvenţi în respectatarea regulilor.      Copii crescuţi de părinţi permisivi au încrederea în sine scăzută, nu sunt responsabili şi nu perseverează atunci când întâmpină provocări sau neajunsuri în îndeplinirea unei sarcini. Au comportamente inadaptive, sunt impulsivi şi au rezulate şcolare slabe. Acesta este de cele mai multe ori momentul când părinţii intervin cu măsuri educative.

      4. Parenting neimplicat. Este caracterizat de niveluri scăzute ale căldurii părinteşti şi ale controlului. Părinţii sunt preocupaţi de propia persoană, nu şi de nevoile copilului. Părintele se implică în activităţi proprii, însă nu implică şi copilul. Copilului nu i se impun reguli, nu i se acordă susţinere şi sprijin. Relaţia dintre părinte şi copil ajunge la neimplicare emoţională, creându-se o relaţie de ataşament insecurizant. Copilul crescut de astfel de părinţi are şanse să aibă un comportament deviant, devenind agresiv, dependent de substanţe, este candidatul ideal la delincvenţă.

      Adesea în situaţii diferite, părinţii fac apel la stiluri de parenting diferite, însă majoritatea sunt caracterizaţi de un stil predominant. Variaţiile parentale afectează dezvoltarea copilului. Însă stilul de parenting constă şi în modul în care copilul interceptează practicile parentale. Deoarece ceea ce copilul interceptează se regăseşte în ceea ce copilul simte.

      Influenţa familiei are un rol important asupra educării copilului pentru adaptarea optimă la mediul social, pentru menţinerea şi dezvoltarea stării de bine a copilului.

      Studii recente arată că, “strategia educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinţi şi copii atâta timp cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu urmează clasica disjuncţie autoritate parentală – obedienţă infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice părinţi-copii” (www.miruna.go.ro/cercetari/familia).

      Aşadar, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii. În conversaţie, copiilor li se acordă treptat “dreptul la replică”, aceasta înseamnă că în mod legitim, comunicarea între părinţi şi copii se realizează în ambele sensuri, că părintele admite opinia copilului ca demnă de luat în consideraţie. În general, receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este esenţială: cu cât se dovedeşte mai “ascultător”, mai “înţelegător” cu atât este, la rândul lui, ascultat şi înţeles mai mult. În acest caz părinţii admit că reciprocitatea poate merge până la invrsarea rolurilor educat – educator şi că au de învăţat mult de la şi mai ales împreună cu copiii lor.