Cuplul in Conflict: COPILUL incotro?

Au apus demult vremurile cand divortul era considerat o anormalitate pentru viata de familia. In prezent, acesta este deznodamantul multor relatii care intampina dificultati.

 Ca parteneri ajungem sa observam doar interactiunile negative din cuplu (remarcile negative critica, etc) si sa ignoram comportamentele pozitive. Astfel, sunt atribuite comportamente negative celuilalt, comportamentele pozitive fiind considerate ocazionale. Partenerul care simte aceste lucruri, se detaseaza si preia din sarcinile de familie, incercand sa isi asume responsabilitatea rezolvarii acestora singur. Acesta este un prim pas spre separare, urmand  izolarea consitituirea unei vieti parelele  si inevitatibilul divort.

Intr-un cuplu in care exista un conflict “a ramane impreuna de dragul copiiilor “ provoaca un dezechilibru mult mai mare decat a te separa de partener. Copilul care traieste intr-o familie care se afla in conflict, prezinta mult mai multe probleme decat copilul care a trecut printr-o separare, caz in care, conform studiilor, dupa 2 ani, parte din emotiile negative induse de separarea parintilor se reduc condierabil ca si intensitate.

Totusi “Conflictul parental este singurul factor care determina dificulati de adaptatre ale copilului dupa divort”.

Pe scurt: Daca separarea se produce intr- o maniera civilizata si bine gestionata, impactul emotional asupra copilul este mult mai mic decat convietuirea intr-o familie in care conflictele maritale predomina.

Procesul de tansformare al familiei care traverseaza o separare.

1.     DECIZIA DE A DIVORTA:

-         Constienitzarea propiei contributii in ceea ce priveste esecul casniciei

-         Realizarea unui plan privind impartirea sarcinilor parentale – inclusive contributiile financiare.

2.     Planificarea Separarii:

-         Confruntarea familiei largite

-         Sentimentul de pierdere al familiei

-         Ajustarea la schimbarile sin relatiile de familie.

3.     Separarea:

-         Evitarea interferarrii confliectelor din cuplul marital in cuplul parental

-         Re-evaluarea situatiei de divort si intarirea deciziei de separare.

-         Mentinerea unor acorduri cu privire la custodie si contributii financiare.

4.     Imediat dupa Divort:

-         Pastrarea relatiei parentale si filial-parentale

-         Reorganizarea relatiilor cu covarsnicii si

-         Reoragnizarea retelei sociale

5.     O noua relatie:

-         Incheierea divortului emotional

-         Acceptarea angajamnetelor fata de o noua relatie

-         Stabilirea si respectarea unei relatii coparentale cu fostul partener

6.     O noua casnicie:

-         Organizarea relatiei parinti naturali – parinti vitregi

-         Adaptarea la noua organizarea a familiei extinse

7.     Intemeierea unei noi familii:

-         Restructurarea relatiilor de familie pe baza instoriilor de viata imparasite, pentru o buna integrare in familie a tuturor membrilor.

Programul SmartLOGOS- Screening logopedic GRATUIT

PROGRAMUL SmartLOGOS

Program gratuit de evaluare a dezvoltarii limbajului in randul copiilor prescolari si scolari mici,  din unitatile de invatamant de stat sau private, din regiunea Bucuresti –Ilfov.

Programul SmartLOGOS prevede depistarea precoce a  copiilor cu blocaje in dezvoltarea limbajului, in vederea  interventiei timpurii.

    Statistic, tulburarile de vorbire apara la 28% la copiii de varsta prescolara si scolara mica.

    Cum apare?

 Copilul nu constientizeaza singur care e pozitia corecta, exacta de pronuntie a sunetelor pe care le omite sau deformeaza sau ce ritm ar trebui sa aiba in vorbire pentru a se face inteles de catre ceilalti. Uneori e insuficient faptul ca ii oferim un model verbal corect.

Pana la varsta de 4-5 ani, limbajul copilului ar trebui sa fie deja structurat.

Actiunea adultilor, responsabili de cresterea si educarea copiilor este primordiala in evaluarea si recuperarea copiiilor cu dificultati de vorbire.

In cazul in care copilul deformeaza sunete sau le omite, varsta cea mai potrivita pentru interventie este cea de 4-5 ani.

    Nerecuperate la momentul optim interventiei, dislalia copilului de varsta prescolara va genera digrafia si dslexia scolarului mic.

Acest lucru determina la nivelul copilului o slaba integrare in colectivul scolar,stima si imagine de sine scazuta, demotivare pentru invatare.

Daca sunteti interesati de colaborare, in cadrul institutiei dvs de invatamant,

 va rugam sa ne contactati:

Psiholog-Logoped Emilia Popa: 0766631839

Cum aleg un psiholog?

O intrebare buna... De fapt, INTREBAREA de la care incepe cautarea unui psiholog sau la care se opreste.

Cum aleg o persoana in fata caruia ma destainui, careia ii spun cele mai intime ganduri, cele mai intunecate temeri, o investesc cu toata increderea mea si astept ca viata mea sa se schimbe in bine, caci ii pun viata mea in palme, astept sa ne uitam impreuna la ea si sa ii dam un sens?
Cine este omul care merita aceasta onoare? Unde il gasesc? Este el in masura sa ma insosteasca in demersul meu? Sau el, are mai multe probleme, temeri decat mine?

Actuala piata a psihologilor/consilierilor/terapeutilor este atat de variata incat si noi, specialistii, ne incurcam intre noi. Colegiul Psihologilor a incercat delimitarea clara a competentelor fiecaruia, caci, ca si in medicina, nu medicul de familie face operatia pe cord. Insa limitele competentelor in psihologie sunt usor de modelat, iar cu putin curaj, un absolvent de ASE, care a facut un curs de un weekend de "Consilier de dezvoltare personala"(recunoscut de MMFSP - ANC), devine consilier peste noapte. Investeste in promovare online, scrie doua trei articole, interesante de altfel si te cheama la consiliere....Cand, si mai ales DACA te uiti mai atent in istoricul personal descoperi lipsa studiilor de specializare (facultate , master, supervizare profesionale - caci psihologil  lucreaza initial in supervizarea altui psiholog specialist principal, lipsa participarii la manifestari creditate, etc).

Nu putini oameni am auzit ca "am fost eu la psiholog si am vazut ce va poate pielea, pai era mai nebuna ca mine...." si din nefericire, de multe ori specialistul nespecialist asa este!
Dragi mei, nici eu nu as stii unde sa gasesc un psiholog bun, poate as cauta, ca si la medic, recomandari, de la cunosscuti, din mediul online, dar daca la medic prin simpla denumire a medicului medic se intelege finalizarea studiilor de specialitate, in psihologie, multi se ascund sub denumiri confuse: consilier, facilitator, coach, terapeut etc.
Nu stiu cum sa recomana cautarea unui specialist, insa, stiu sigur ca va recomand sa cautati istoricul educational si profesional al specialistilor in mana carora va puneti viata si nevoile, sa va asigurati ca specialistul este specialist, nu doar ca are un site frumos si un cabinet dragut, mobilat atent. Cum faceti asta? Cautati pe internet informatii despre formarea profesionala, de pe site-uri de profil, pe site-ul Colegiului Psihoilogilor gasiti un Registru unde sunt toti psihologii atestati. Cititi ce scriu, cititi despre, intrebati, luati o decizie informata !

Succes!

Disciplinarea pozitiva

Nimeni nu s-a născut învăţat; viaţa este o şcoală pe care o urmăm cu toţii, zi după zi. Prin învăţare, fiecare dintre noi, din fragedă pruncie, am dobândit abilităţi şi competente.

Dacă copilul tău nu ştie să meargă, îl înveţi.

Dacă nu ştie să scrie, îl înveţi.

Dacă nu ştie să citească, îl înveţi.

Dar dacă nu ştie cum să se comporte, îl înveţi sau îl pedepseşti?

Cuvântul disciplina este uşor confundat cu cuvântul pedeapsa. Rădăcina cuvântului disciplina vine de la cuvântul discipol. În formă sa cea mai simplă, a disciplina înseamnă a învăţa pe cineva, nu a pedepsi.

Ex: Un băieţel s-a bătut cu un coleg de grădiniţă. La plecare, educatoarea îi povesteşte întâmplarea mamei. Spre ieşire, lovindu-l, mama îi spune: “Ţi-am spus că nu e bine să loveşti copiii!” Chiar dacă mama avea intenţii bune, ea îi arăta copilului un alt comportament decât cel recomandat, creând în mintea copilului confuzia.

Copilul tinde să imite comportamentul părinţilor.
Indiferent dacă ceea ce face părintele este bun sau rău, copilul priveşte şi imita. Atunci când râdem de oamenii din jur, când vorbim frumos despre vreun vecin, ţipam la un şofer, copiii privesc şi învaţă.

Ceea ce facem cântăreşte mult mai greu decât ceea ce spunem.

Părinţii sunt primii oameni cu care copilul interacţionează şi prin urmare sunt persoanele care influenţează dezvoltarea copilului. Copiii pot învăţa fie autocontrolul, încrederea şi responsabilitatea, fie furia, invidia sau teamă.

Pentru a întări relaţia cu copilul şi pentru a-i hrăni emoţional, este necesară respectarea unor reguli simple:

-          să ne comportăm aşa cum ne aşteptam să se comporte copiii noştri.

 Dacă cerem celui mic să nu lovească copii şi părintele ar trebui să aibă acelaşi comportament.

-          să stabilim aşteptări rezonabile şi realiste, în acord cu nivelul său de abilităţi.

Părintele nu trebuie să uite că se raportează la un copil. De aceea este necesar să aibă în minte ce este capabil copilul nostru la vârsta lui.

-          Şi cel mic are sentimentele ce trebuie respectate.

Dacă părintele a avut zi proastă, este îndreptăţit să fie supăraţi. Atâta timp cât ne exprimăm emoţiile într-un mod acceptabil, noi oferim un model de comportament copiilor noştri.

·         Înainte să reacţionaţi la comportamentul nepotrivit al copilului, întrebaţi-vă: cum pot să-l învăţ în loc să-l pedepsesc?

·         În momentele de furie, emoţia intensă blochează raţiunea şi memoria!

Retrageţi-vă într-un spaţiu departe de copil timp de câteva secunde. Ceea ce puteţi spune sau face la mânie poate traumatiza un copil, îi poate schimba ireversibil viaţa!

Relația de atașament părinte - bebeluș

 

Pentru o bună dezvoltare a celui mic este necesar ca acesta să se simtă iubit, încrezător şi în siguranţă. A arăta atenţie, afecţiune unui copil nu înseamnă a-l răsfăţa.  

Relaţia afectivă dintre părinţi şi copil este influenţată de disponibilitatea şi empatia pe care parintele o manifestă faţă de nevoile copilului. Aceasta se dezvoltă treptat, în special în perioada de vârsta a copilului 0-2 ani.    

Astfel, în perioada 0-3 luni, copilul îşi manifesta nevoile faţă de toate persoanele din jurul său. Părintele creează copilului un mediu securizant, care contribui la crearea unei legături afective, răspunzând atent acestor nevoi.

În perioada 3-9 luni, copilul distinge și preferă compania  părinţilor în detrimentul  celorlalte persoane, manifestându-și preferinţa pentru persoanele familiare prin zâmbet, strigăt, etc. În această perioadă copilul începe să descopere mediul în care trăieşte, având nevoie de încurajarea părinților  (din mângâiere, privire) pentru a explora mediul.Aceasta este perioada în care relaţia de ataşament începe.           

Bebelușul învață  să meargă întotdeauna sprijinit de ceva, deși cade, dacă primește sprijin, se ridică și își continuă încercarea. Pentru a avea succes are nevoie de un sprijin ferm, constant. Psihanalistul englez Bowlby, denumește modalitatea în care bebelușul învață să meargă “Teoria punctului de sprijin” și o compară cu nevoia de sprijin a micuțului pentru a descoperi și explora lumea. Desigur, și sprijinul fizic este important, dar cel psihologic, prin care este susținut emoțional să descopere, să incerce este primordial. Cel mic, va invăța astfel că, poate depinde fără teamă de cei din jur.

Explorarea mediului inconjurator, nu se referă doar la experimentarea de sunete, culori, forme și texturi ci la traducerea acestora într-un limbaj accesibil copilului. Vor fi mult mai apropiate copilului, experiențele incărcate emoțional.

 

În perioada 9-12 luni, copilul începe să devină „autonom”, să se simtă sigur pe mediul înconjurător, fapt ce îi va permite să se îndepărteze de părinţi, ştiind totusi că poate conta pe ei.După vârsta de un an, părinţii îl vor ajuta pe copil să înţeleagă regulile, limitele. Acesta este inceputul socializării.

Conform Teoriei lui Winnicot, relaţia părinte-bebeluş influenţează formarea acestuia ca fiinţă independentă autonomă (iniţial relaţieste de dependenţă absolută, apoi de dependenţă relativă, iar în final de autonomie/independenţă). De asemenea, această relaţie reflectă îngrijirea maternă, relaţia mamei cu copilul, modificările psihologice trăite de aceasta pentru a putea veni în întâmpinarea nevoilor celui mic.      

 

În timpul acestei perioade de viaţă copilul experimentează încrederea sau neîncrederea faţă de lume. Dacă nevoile lor sunt îndeplinite cu dragoste, ei vor înţelege că lumea este un loc plăcut, în care se întâmplă de obicei lucruri bune. Astfel, încrederea va deveni parte a caracterului copilului (cf. E Erikson)           

Atașamentul infantil are un rol securizant sau nesecurizant, în configurarea personalității și comportamentului uman.

Copilul s-a nascut cu predispoziția de a se atașa de persoana care îi oferă îngrijiri, își va organiza propriul comportament pentru a menține relațiile de atașament cruciale pentru supraviețuirea lui umană și psihologică, în apropierea persoanei care îl îngrijește.

Distorsiunile în modul de a gândi și de a se comporta au ca sursă tulburările de atașament în copilăria timpurie și pot fi considerate rezultatul incapacității părinților de a răspunde nevoilor de confort, securizare și încredere emoțională a copilului.

Relaţia afectivă securizantă:     

Copilul simte că este în siguranţă cu părintele său, acesta îl consolează, mângâie. Copilul are încredere să exploreze mediul fără teamă, ştiind că mama este aproape. Fără părinţii săi se simte puţin trist, plânge pentru a le atrage atenţia se linişteşte când ei reapar. Aceşti copii iau mai uşor în greutate, îşi dezvoltă motricitatea. Acest tip de relaţie favorizează încrederea, siguranţa şi stima de sine. Aceşti copii au o stimă de sine bună, simţindu-se iubiţi, apreciaţi, doriţi, fapt ce va constitui o garanţie a succesului în plan social.

Relaţia afectivă nesecurizantă:

Este rezultatul unei disponibilităţi reduse din partea părinţilor. Copilul primeşte atenţie însă nu în mod constant. Astfel, copilul nefiind sigur pe relaţia pe care o are cu părintele său, va dezvolta o oarecare nelinişte. În astfel de situaţii, când mama va pleca de lângă cel mic, acesta va plânge, fiind greu de consolat. Capacitatea copilului de a explora mediul va fi limitată, deoarece acesta nu se va putea dezlipi de părinţi. Acest copil va fi anxios şi agresiv, carenţele afective împiedicându-l să relaţioneze cu alte persoane.

Ataşamentul se dezvoltă petrecând timp cu copilul şi răspunzând nevoilor celui mic. Este o investiţie în viitorul copilului. Nu este de ajuns pentru cel mic să fie schimbat şi hrănit la timp. Are nevoie de mângâiere, consolare. Atunci când copilul plânge, plânsul lui nu trebuie considerat un capriciu. Este semnalul tras asupra unei nevoi.            Unii copii pot fi mai anxioşi decât alţii, de aceea pot plânge mai mult. Este greşit să considerăm acest lucru un capriciu. Aceşti copii au nevoie de atenţie mai mult decât ceilalţi.           Simpla ţinere a copilului în braţe, mângâiere, legănare, cântare sau jocul permit crearea unei legaturi pozitive cu copilul.Atenţia acordată copilului nu este îndeplinirea unui capriciu ci mulţumirea unui copil, care se simte iubit, respectat şi care va avea încredere în sine şi în lume.

by Emilia Popa,  http://smartandhappychild.ro/relatia-de-atasament-parinte-bebelus/