The Lasting Effects of Neglect: Altered Brain Structure in Children Read more: The Lasting Effects of Neglect: Altered Brain Structure in Children

Kids who are neglected, growing up without normal emotional and social interaction, have measurably different brain structure from other kids, according to a new study from researchers at Boston Children’s Hospital.

The study compares kids raised in Romania’s infamous state-run orphanages with kids raised in normal Romanian family homes at the same time. MRI brain scans show that children raised in run-down institutions — typically with just one adult supervisor per 12 young kids — developed measurably lower grey matter volume and white matter volume in the cortex of the brain than children who grew up among their families.
However, children who spent their infancy in the orphanages but were then delivered to high-quality foster care as small children fared somewhat better than those left behind in the institutions. Those kids’ cortical white matter was no different from that among children who had always lived with families, the study shows. But the foster kids still had lower grey matter volume than normal.
The findings do show “the potential for developmental ‘catch-up’ in white matter growth, even following extreme environmental deprivation,” the study authors write. And that’s cause for optimism: it shows that some of the damage due to early childhood neglect can be undone.
White matter is important because it’s responsible for much of the connectivity between different regions of the brain; it’s the brain’s “information superhighway,” as one of the researchers puts it. But growth of grey matter — the part of the brain thought to control sensory perception and muscle control — tends to happen during concentrated periods of childhood, not all throughout childhood like white matter growth does. This may be why grey matter development seems harder to catch up on later, the authors write in their paper.
These latest findings about the long-term consequences of neglect are only the latest from a prolific research program known as the Bucharest Early Intervention Project (BEIP).
Under the authoritarian rule of Nicolae Ceausescu, starting in the late 1960s, Romania enacted laws to encourage women to have at least five children. Contraception and abortion were outlawed, so that sick and unwanted babies were abandoned in large, understaffed institutions.
The results were horrific. Kids went without adequate beds, clothes, bathroom facilities or adult supervision. By the end of the Ceausescu regime, in the last days of 1989, there were more than 100,000 children living in the institutions.
BEIP began a full decade later, in 2000, to assess the consequences of early childhood deprivation and to test the efficacy of new foster-care programs. The Project is run out of Boston Children’s Hospital’s Labs of Cognitive Neuroscience.
For their research, the Boston scientists recruited 136 young children who were institutionalized in 2001 in Bucharest, Romania. They randomized half the kids to enter high-quality foster care and half to stay in institutional care — which had been improved substantially since the Ceausescu era, although staff-to-children ratios remained high.
Through the years since BEIP has started, its researchers have shown that neglected kids fall short on IQ and language skills; that they are more prone to behavior disorders and repetitive motions like rocking, flapping and banging their heads against things; and that they even show signs of accelerated cell aging.
The latest results about brain structure, published online this week in the Proceedings of the National Academy of Sciences, are based on screenings conducted when the kids in the study were aged 8 to 11. These new findings seem consistent with previous BEIP research on cognitive development among institutionalized kids.
“These differences in brain structure appear to account for previously observed, but unexplained, differences in brain function,” lead researcher Margaret Sheridan told reporters.
And the importance of the findings remains grave. At least 8 million children worldwide currently live in institutions, according to UNICEF. Many of those kids continue to experience severe social or physical neglect.

Read more: The Lasting Effects of Neglect: Altered Brain Structure in Children | TIME.com http://healthland.time.com/2012/07/24/the-lasting-effects-of-neglect-altered-brain-structure-in-children/#ixzz2l1T6YeVy

Coparentalitatea si implicarea tatalui in cresterea copilului

    Coparentalitate şi implicarea tatălui

      Coparentalitatea se referă la relaţia de suport pe care şi-o oferă reciproc părinţii.

      Adesea, taţii au rolul de a stimula copilul, de a-l provoca spre a-şi descoperi potenţialul, în timp ce mamele au rolul de a-i calma, de a-i linişti, de a-i proteja.

      Un bărbat poate acţiona diferit faţă de sarcina soţiei sale prin sentimente foarte variate. Poate deveni protector cu soţia sa, se poate mândri cu virilitatea sa, însă un anumit grad de îngrijorare este normal:” -Oare am să fiu un tată bun pentru copilul meu?”

     Poate exista ascuns în psihicul unui bărbat şi sentimentul că este neglijat, sentiment ce apare şi la ceilalţi copii ai familiei. Acest sentiment se manifesta prin supărare, iritare, aparentă nepăsare.     Aceste reacţii, deşi normale, nu îi sunt de folos soţiei care are nevoie de ajutor. Tăticii care pot discuta despre aceste sentimente vor putea observa că emoţiile negative au tendinţa să dispară, lăsându-le pe cele pozitive să iasă la suprafaţă. În ultimele decade aşteptările din partea tăticilor              s-au modificat. În trecut un tătic nu ar fi citit nici măcar o carte despre îngrijirea copilului. În prezent, deşi mare parte a muncii o duc tot femeile, aceştia sunt mai implicaţi. Încă din perioada prenatală, o pot însoţi pe mămica la medic sau la cursurile pregătitoare pentru naştere. De asemenea pot participa activ în timpul travaliului şi pot ţine copilul în braţe imediat după naşterea acestuia.

      Rolul tatălui s-a modificat considerabil în ultimele decenii. Dacă în trecut principala sa atribuţie era aceea de a întreţine familia, tatăl zilelor noastre are un rol active în creşterea şi educarea copilului. Astăzi, tatăl joacă un rol complementar celui al mamei, instituind o relaţie afectivă cu cel mic.

      Rolul tatălui este important din mai multe puncte de vedere:

     - Separarea simbolică mama– copil. Prin prezenţa sa, tatăl contribuie la reducerea intensităţii relaţiei de fuziune mamă-copil. Deşi firească, această legătură trebuie să se estompeze în mod firesc, pentru a evita protecţia excesivă şi pentru a permite copilului să se dezvolte în mod independent şi autonom.

     - Modelul masculin. Tatăl este modelul cu care băieţelul se identifică, este sistemul său de referinţă. Pentru fetiţă, tatăl este un ideal masculin pe care îl va căuta în adolescenţă.

     - Capul familiei. Autoritatea exercitata de tată, împreună cu mama, face posibilă transmiterea unor reguli de viaţa copilului şi creearea unui mediu necesar dezvoltării sentimentului de siguranţă afectivă.

     - Rolul în deschidere şi socializare. Tatăl are un mod diferit de a relaţiona cu copilul, faţă de mama. Acesta îl va tachina mai mult îl va provoca spre explorări şi riscuri. Acest lucru îl va ajuta să se adapteze, să respecte regulile de conduită socială.

      Experienţa sarcinii este diferit simţită de mama faţă de tata. În timpul naşterii bebeluşul face parte din corpul mamei şi aceasta este diferenţa resimţită.

      Cu cât tatăl se implică mai devreme cu atât îi va fi mai uşor să îşi găsească locul, să îşi asume rolul în mod corespunzător.

      Dacă în trecut primele 18 luni de viaţă ale unui copil erau considerate “vârsta mamei”, tatăl obişnuind să se implice după această vârstă, astăzi implicarea tatălui este binevenită în orice moment. Unele mămici întâmpină dificultăţi în a face loc, a ceda locul lor tăticilor. Datorită relaţiei create între ea şi bebeluş pe parcursul celor nouă luni, când viaţa sa a fost orientată în funcţie de copil, mamei îi este greu să renunţe la relatia să exclusivă cu bebeluşul. Această reticenţă poate fi un mijloc de apărare, o reacţie la pierderea relaţiei simbolice cu copilul. Tatăl este perceput ca elementul separator, de rupere spre exterior. Acest sentiment de separare este adesea motivul pentru care mama acceptă cu greutate ca tatăl să facă lucrurile într-un mod diferit.

Stiluri parentale

Stiluri parentale

      Copii de astăzi sunt adulţii de mâine, generaţia ce va duce mai departe moştenirea culturală şi spirituală. Evoluţia societăţii este influenţată de modul în care sunt educaţi copii. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a putea ţine cont de caracteristicile şi nevoile copilului în toate etapele. De asemenea, comunicarea dintre parteneri este foarte importantă. Aceştia îşi împărtăşesc gândurile şi experienţele în legătură cu noul rol, acela de mama sau tată. Venirea pe lume a unui copil implică modificări atât în plan conjugal cât şi în ceea ce priveşte triada mamă, tată, copil. Un părinte responsabil este informat asupra responsabilităţilor pe care le are faţă de copil.

      Stilul educaţiei familiale este un construct care captează variaţiile (mai cu seamă normale) experienţelor parentale de a socializa şi de a controla copiii în viaţa de familie.

      Stilul educativ se referă cu precădere la procesul de influenţare pe care îl exercită părinţii asupra copiilor şi este studiat pentru a diferenţia categoriile de practici educative din viaţa de familie care determină reacţii şi comportamente specifice ale copiilor. Pe baza recunoaşterii stilului educativ adoptat de părinţi sau în genere de adulţii care se ocupă în familie de îngrijirea şi educaţia copiilor, se poate anticipa evoluţia copilului, se pot face intervenţii care să prevină influenţele negative care vor afecta dezvoltarea normală a copilului.

      Dacă într-o comunitate proliferează stiluri educative care afectează negativ tânăra generaţie, există pericolul degradării vieţii individuale şi a celei comunitare în ansamblu şi pe termen lung.

      De cele mai multe ori, stilurile parentale care au efecte negative se manifestă în familiile în care una sau mai multe funcţii ale acestora nu se realizează şi de aceea sunt dezorganizate sau chiar se destramă. Sunt însă modalităţi de manifestare ale stilului, cum este stilul educativ şcolar sau stilul educativ familial care se constituie, se manifestă şi se apreciază prin raportarea la mediul educativ, grupul în care funcţionează şi prin comparaţie cu alte grupuri (familii, şcoli) sau prin raportare la mediul cultural educativ, la comunităţile din care fac parte familiile, şcolile etc.” (ISE,” Educaţia în familie. Repere şi practici actuale”, 2006, pag.55).

      Stilul parental conţine un patern de creştere a copilului a cărui fomulă eficientă constă în combinaţia dintre căldura şi controlul pe care părintele îl oferă copilului. Unii părinţi sunt mai rigizi, alţii sunt mai relaxaţi, pentru unii este importantă dezvoltarea copilului, centrându-se mai mult pe aceasta, pentru alţii este mai importantă viaţa personală/profesională. Stilul parental reflectă modul în care părinţii acţionează asupra copiilor şi este format din stilurile educative adoptate de cei doi părinţi.

      Stilul parental este influenţat de o serie de factori precum: cultură, educaţie, mediu, poziţie socială, structura familiei. Cercetările de specialitate întreprinse de Diana Baumring (1971, 1989, 19991) reclama existenţa a două dimensiuni importante în constituirea unui stil de parenting: căldura părintească şi controlul. Căldura părintească presupune acceptare şi receptivitate, centrare pe copil, gradul de susţinere, suport, afectivitate. Controlul parental vizează exigenţa cu care este disciplinat copilul. Se manifestă prin stabilirea limitelor, monitorizarea activităţilor copilului.

      Disciplinarea constă în impunerea unor comportamente şi atitudini ce au ca scop facilitarea adaptării copilului la diferite situaţii. Prin combinarea acestor dimensiuni se disting 4 stiluri de parenting:

      1. Parenting exigent: părinţii sunt centraţi pe copil, este combinată căldura părintească şi controlul.

      Părinţii se manifesta prin sensibilitate, îşi exprima afecţiunea faţă de copil, însă impun standarde înalte de comportament. Cuvântul care descrie acest stil de parenting este argumentul. Părintele asculta copilul atunci când se iau decizii privind familia, astfel putând asculta şi sentimentele copilului. De asemenea, părintele argumentează copilului asteptarile pe care le are de la acesta (aşteptările sunt realiste, adpatate vârstei).

      Copii crescuţi într-un astfel de stil au încredere în forţele proprii, stima de sine, dorinţa de afirmare. De asemenea, comunică cu uşurinţă, sunt populari, îşi manifesta curiozitatea şi înregistrează rezultate bune la învăţătură. De asemenea, există riscuri foarte mici ca aceşti copii să aibă comportamte indezirabile.

      2. Parenting autoritar. Se caracterizează printr-un nivel înalt al controlului, dar un nivel scăzut la căldurii părinteşti. Se impun standarde înalte sub ameninţarea pedepsei. Presupune reguli, pe care copilul trebuie să le respecte. Transmite copilului neîncredere în capacitatea de a se descurca singur. Copii nu sunt ascultaţi în demersul luării unei decizii privind familia. Adesea părintele induce teamă. Tinerii crescuţi de astfel de părinţi devin, în majoritatea cazurilor rebeli.

      Copii au competenţe şi responsabilităţi moderate, nu au iniţiativa şi nu sunt spontani, de asemenea, refuză responsabilităţile. Hiperprotectivitatea părinţilor transmite copiilor mesajul potrivit căruia nu sunt competenţi pentru a se descurca singuri. Stima de sine este scăzută, iar adultul crescut într-un astfel de stil se va integra cu greutate în lumea celor maturi. Adesea copiii se interiorizeaza, devevind timizi sau devin rebeli, autoritari.

      Agresivitatea pe care copilul o resimte, nu se poate manifesta în mediul familiar şi va răbufni în alte medii. Acest stil de parenting generează conflicte intrafamiliale, fiind nepotrivit din cauza lipsei de implicare afectivă din partea familiei şi a impunerii de reguli fără a se ţine cont de nevoile copilului.

      3. Parenting permisiv. Implica niveluri ridicate ale căldurii şi niveluri scăzute ale controlului.          Copilul este ascultat şi încurajat să-şi exprime opinia, dar părinţii evita discuţiile directe despre problemele comportamentale ale copilului. Între părinte şi copil apar probleme de relaţionare, deoarece părintele nu comunică suficient de ferm cu copilul său. Comportamentul inadecvat al copilului este acceptat, părintele intervine doar atunci când apar consecinţe grave.    Adesea, ei comunică copiilor aşteptările pe care le aveau de la aceştia după consumarea faptului. Părinţii cedează în fata insistenţei copilului, nu sunt consecvenţi în respectatarea regulilor.      Copii crescuţi de părinţi permisivi au încrederea în sine scăzută, nu sunt responsabili şi nu perseverează atunci când întâmpină provocări sau neajunsuri în îndeplinirea unei sarcini. Au comportamente inadaptive, sunt impulsivi şi au rezulate şcolare slabe. Acesta este de cele mai multe ori momentul când părinţii intervin cu măsuri educative.

      4. Parenting neimplicat. Este caracterizat de niveluri scăzute ale căldurii părinteşti şi ale controlului. Părinţii sunt preocupaţi de propia persoană, nu şi de nevoile copilului. Părintele se implică în activităţi proprii, însă nu implică şi copilul. Copilului nu i se impun reguli, nu i se acordă susţinere şi sprijin. Relaţia dintre părinte şi copil ajunge la neimplicare emoţională, creându-se o relaţie de ataşament insecurizant. Copilul crescut de astfel de părinţi are şanse să aibă un comportament deviant, devenind agresiv, dependent de substanţe, este candidatul ideal la delincvenţă.

      Adesea în situaţii diferite, părinţii fac apel la stiluri de parenting diferite, însă majoritatea sunt caracterizaţi de un stil predominant. Variaţiile parentale afectează dezvoltarea copilului. Însă stilul de parenting constă şi în modul în care copilul interceptează practicile parentale. Deoarece ceea ce copilul interceptează se regăseşte în ceea ce copilul simte.

      Influenţa familiei are un rol important asupra educării copilului pentru adaptarea optimă la mediul social, pentru menţinerea şi dezvoltarea stării de bine a copilului.

      Studii recente arată că, “strategia educativă a familiei poate fi un rezultat al negocierii între părinţi şi copii atâta timp cât educaţia este interacţiune şi raporturile de putere nu urmează clasica disjuncţie autoritate parentală – obedienţă infantilă, ci se construiesc continuu în schimburile simbolice părinţi-copii” (www.miruna.go.ro/cercetari/familia).

      Aşadar, istoria comună îi obligă pe părinţi la reconsiderarea propriilor poziţii. În conversaţie, copiilor li se acordă treptat “dreptul la replică”, aceasta înseamnă că în mod legitim, comunicarea între părinţi şi copii se realizează în ambele sensuri, că părintele admite opinia copilului ca demnă de luat în consideraţie. În general, receptivitatea copilului la raţionalitatea adultă este esenţială: cu cât se dovedeşte mai “ascultător”, mai “înţelegător” cu atât este, la rândul lui, ascultat şi înţeles mai mult. În acest caz părinţii admit că reciprocitatea poate merge până la invrsarea rolurilor educat – educator şi că au de învăţat mult de la şi mai ales împreună cu copiii lor.

Parentalitate

     Venirea pe lume a unui copil semnifică o transformare radicală a vieţii personale, în special a celei de cuplu. Locul pe care bebeluşul îl ocupa în viaţa unei familii este foarte important. Primele luni după naştere reprezintă o perioadă intensa în planul organizării şi adaptării şi suscita o serie de întrebări şi dificultaţi, printre care: oboseala şi nopţi nedormite; presiunile exercitate de prieteni şi familie privind îngrijirea corectă a copilului; teama de a nu răspunde în mod corect nevoilor celui mic; dificultăţi de adaptare ale tatălui la noul său rol şi la relaţia mamă-copil, din care adesea se simte exclus; pierderea libidoului în cuplu; depresia post-partum; sindromul celei de-a treia zile.

      Adesea bebeluşul are reacţii diferite faţă de ceea ce părinţii au citit sau pentru ce aceştia s-au pregătit. Părinţii trebuie să se adapteze la mediul bebeluşului, să înveţe să îl cunoască, să se informeze, şi să răspundă la nevoile sale individuale cât mai bine cu putinţă.

      Adesea părinţii sunt îngrijoraţi crezând că nu vor fi capabili să răspundă corespunzător nevoilor celui mic şi se simt depăşiţi de evenimente. Lipsa de încredere, senzaţia că sunt singuri şi tristeţea sunt reacţii normale, constituind aspecte ale procesului de învăţare a artei de a fi părinte.

      Investigarea practicilor parentale ar trebui să urmărească relaţia de independenţă vs interdependenţă, orientată spre dezvoltarea copilului din perspectiva “dobândirii încrederii în propria persoană, autoconstruirii unei identităţi pozitive, atingerii independenţei psihologice şi construirii reţelelor sociale care vor contracara singurătatea (Harwood, Millar şi Vasta, 2010, p 37)”.

      Meseria de părinte este o meserie ce se învaţă destul de greu. Un loc importnat în formarea copilului este ocupat de climatul familial. Stilul parental se reflectă în climatul familial care poate fi generator de afectivitate sau nu.

Sustinere comunicare la Conferinta Nationala a Psihologilor Educationali

Conferinta Nationala a Psihologilor Scolari

Organizata de Asociatia Nationala a Psihologilor Scolari

Baile Felix

25-26 octombrie 2013

 

 

Educaţia parentală are un rol decisiv în formarea şi dezvoltarea copilului fiind prima formă de educaţie pe care copilul o primeşte. Maniera în care părintele îşi educă copilul este specifică, unică și reflectă nivelul de cunoştinţe pe care îl posedă, atitudinile sale și concepţia despre educaţie pe care o posedă.

Funcţia fundamentală a familiei este aceea de securizare a copilului, finalitatea educaţiei părinţilor constând in formarea conştiinţei educative a părinţilor, a necesităţii existenței unui efort conştient pe măsura evoluţiei nevoilor copilului.

În cadrul programului de educaţie parentală pe care îl dezvolt, obiectivul urmărit este acela de a instrui tinerii părinţi în vederea optimizării relaţiei părinte-copil. Programul vizează însuşirea şi dezvoltarea de competenţe şi abilităţi educative, dar și reducerea anxietății tinerelor mămici privind creșterea și îngrijirea copilului.

Activităţile planificate sunt interactive, bazate pe schimburi de idei, de experienţe, jocuri de rol, studii de caz,  astfel încât fiecare participantă să se identifice cu un stil parental eficient şi  să găsească soluţii, ceea ce putem denumi “un părinte bun”.

Evaluarea participantelor are loc atât la intrarea în programul educativ, pe baza fişei iniţiale și a chestionarului, dar şi la final, pe baza chestionarului și a formularului de feed-back. De asemenea, pe parcursul programului, evoluţia discuţiilor şi a exerciţiilor propuse este monitorizată prin completarea fişei de observaţie a grupului. De asemenea, în vederea evaluării anxietății, se va aplica testul Luscher atât la începutul programului, cât si la final.

Schimbările aşteptate se vor manifesta la nivel cognitiv (prin însuşirea de achiziţii referitoare la nevoile bebeluşului, interacţiunea cu acesta, dezvoltarea copilului), la nivel comportamental (prin însuşirea de modalităţi eficiente de a răspunde nevoilor celui mic) și la nivelul atitudinilor (prin oferirea unei imagini realiste asupra vieţii de familie şi asupra responsabilităţii prevăzute de aceasta, prin mărturiile participantelor).